Sezonul 1996-1997 din Premier League se apropia de sfîrşit. Middlesbrough, cunoştinţa ulterioară a Stelei, se afla într-o situaţie disperată. Penalizată cu 3 puncte pentru că şefii clubului au anulat de capul lor un meci de campionat, Boro se bătea la retrogradare, chiar dacă îi avea în lot pe Ravanelli, Juninho sau Barmby. Fără a menaja titularii, deşi rămînerea în prima ligă însemna zeci de milioane de lire, echipa lui Bryan Robson îşi risipea energia şi se califica mai întîi în finala Cupei Ligii Angliei. Pe 16 aprilie 1997, Boro şi Leicester jucau pe vechiul Wembley, însă după 120 de minute scorul era 1-1. Cum pe atunci finala se rejuca în caz de egalitate, a urmat o altă partidă. După 90 de minute a fost 0-0, însă Leicester a cîştigat în cele din urmă cu 1-0 în prelungiri.Aşadar, un fel de Bistriţă a Angliei de acum 15 ani nu numai că se lupta să joace într-o finală, unde pierdea după 240 de minute, dar la cîteva zile avea să se califice în a doua, de Cupa Angliei. Între timp, pe 11 mai 1997, Middlesbrough retrograda oficial în liga a doua, cu 39 de puncte din 38 de etape. Ca fapt divers, fără penalizare, Boro ar fi terminat pe locul 14, nu pe 19.
După o săptămînă, o echipă învinsă deja într-o finală şi alungată din Premier League pierdea cu 2-0 în faţa lui Chelsea în ultimul act al Cupei. În tribune, pe Wembley, fanii lui Middlesbrough aplaudau şi plîngeau în acelaşi timp nişte ticăloşi plini de glorie, Sisifi ai fotbalului modern. Timpul a trecut de atunci, trăirile lor s-au scurs în rigolele vechiului Wembley, care la rîndul lui s-a prăbuşit şi apoi s-a ridicat de la zero. Lăsată în voia jocului, Boro a promovat, a prins o finala de Cupa UEFA în 2006, iar acum se zbate din nou în mediocritate în liga a doua.
De ceva mai multă vreme, în capătul mai întunecat al Europei, alţi ticăloşi, dar lipsiţi de glorie, se poartă ca nişte vampiri energetici
