Fiecare călătorie se termină de cele mai multe ori într-un punct în care nu ştii de unde să mai începi orice altceva. Fiecare loc care a modificat ceva profund în gîndurile cu care am pornit să-l descopăr a presupus o călătorie pe care mi-a fost greu s-o descriu cursiv, cronologic, prin prisma schimbărilor pe care le-a impus. Pentru a nu trăda nimic din haosul întoarcerii, foarte adevărat şi foarte la locul lui, n-am să încep cu începutul. Am făcut nouă ore din Ooty pînă în Kodaikanal, în statul Tamil Nadu. O călătorie într-un autobuz dezarticulat şi obosit, prin sate mizere, pe rute ocolitoare, prin praf şi printr-o căldură care creştea cu fiecare sfert de oră, pe măsură ce ne tîram, cu maxim un 40 de kilometri pe oră, prin hectare întregi de pustietate, pe lîngă plantaţii de palmieri, prin pîlcuri firave de cocotieri. Tot drumul a fost tapetat la modul exasperat de propriu cu afişe electorale în mărime naturală înfăţişînd o femeie supraponderală, drapată în sariuri sobre, din care i se iţeau, odată cu zîmbetul larg, trei rînduri de guşi; un fel de mamă politică locală, despre care, la vremea respectivă, notasem într-un caiet că părea să vrea să strîngă voturi inclusiv de la caprele costelive priponite de magherniţele din sat. Unele afişe o arătau singură, eventual dublată, într-un colţ, de varianta ei mai tînără şi în alb-negru, de pe vremea cînd juca în filme, la Bollywood. Altele, înconjurată de bărbaţi graşi şi mustăcioşi, cu ghirlande de flori la gît, dublaţi, la rîndul lor, de omologii lor sfinţi din calendarul hindus sau de scene mitologice, general recognoscibile. În caz că afişele ar fi putut fi distruse, însemnele electorale şi uneori chiar portretul ei fuseseră pictate direct pe zidurile caselor, deşi case ar fi, în cele mai multe dintre cazuri, un termen mai degrabă prost plasat într-o descriere a colibelor întunecoase, în care se deschideau uşi str