A apărut de ceva vreme un volum care ar fi meritat să reţină măcar atenţia coloanelor de „meridiane”, atîtea cîte mai sînt prin reviste, dacă nu şi pe-a cronicarilor de ediţii – nici ei prea numeroşi în ultimul timp.

Volumul adună o bună parte din poemele lui Konstantinos P. Kavafis şi a apărut la Editura Omonia, care s-a ocupat, cu perseverenţă, în ultimii douăzeci de ani, de reeditarea scriitorului neogrec. Acest volum din 2008, bilingv, este al şaptelea dintr-o serie care adună opera poetică şi în proză a lui Kavafis şi apare însoţit de un aparat critic elaborat, datorat Elenei Lazăr, care semnează şi traducerea. Studiul introductiv trasează, pe scurt, o binevenită istorie a receptării lui Kavafis în România; am reţinut de aici că de traducerea lui Kavafis în româneşte se mai leagă, în timp, şi numele poeţilor A.E. Baconsky şi Aurel Rău.

Deşi poezia lui Kavafis a trecut toate probele receptării europene şi transatlantice, fiind proclamată esenţialmente modernă şi universală, cred că una dintre mizele importante ale redescoperirii sale stă în resuscitarea tradiţiei balcanice a ţării noastre. Cuvîntul e greu de folosit fără conotaţiile negative care i s-au tot adăugat – în general în necunoştinţă de cauză – în comentarii socio-politice occidentale. Merită semnalată, în acest sens, argumentaţia Mariei Todorova din volumul Imagining the Balkans, în siajul Orientalismului lui E. Said, împotriva îngustimii interpretării univoce a balcanismului în opinia publică vestică şi locală. Kavafis e un argument în plus pentru recuperarea acestui spaţiu cultural care astăzi, cînd ţările balcanice sînt slăbite economic şi par să nu mai exporte decît reţete de insucces al politicilor europene, ar putea face multe pentru imaginea lor – în primul rînd pentru cea de sine.

Născut la Alexandria, în 1863, într-o familie care pare să întruchipeze trecutul bizantin al