De ce oare, citind, într-o revistă franceză, un articol despre o tânără şi talentată pianistă, mi-a revenit în minte cel dintâi laureat al Concursului „George Enescu” din cadrul Festivalului cunoscut?
Poate, dar nu sunt sigur, fiindcă sunt amândoi chinezi, Yudjia Wang, născută în 1987, şi Li Ming Chang, născut în 1944. Declanşatorul real al amintirii are mai curând legătură cu începutul articolului de care vorbeam: „Când ai picioare atât de frumoase ar fi păcat să le ascunzi într-o rochie lungă. Yudjia Wang şi le arată cu multă simplicitate. Întro rochie scurtă, se aşează la pian în faţă a 600 de persoane ale căror priviri nu se îndreaptă de la început spre mâinile ei. Numai ea îşi poate permite această cochetărie. Oricât de atrăgătoare i-ar fi coapsele, atenţia publicului se va îndrepta fără întârziere spre excepţionala calitate a interpretării”. Picioarele Yudjiei Wang m-au făcut să mă gândesc la mâinile lui Li Ming Chang. O să vă spun îndată de ce.
L-am ascultat pe Li Ming Chang la Ateneu cu cincizeci de ani în urmă. Toată lumea a fost de acord că era un pianist genial. Primul care îmi povestise despre el fusese colegul meu de facultate, şi de grupă, începând chiar din anul întâi, Yang Tse Tung. Nu mai ştiu, dacă am ştiut vreodată, cum ajunsese Yang în România. Era cu câţiva ani mai mare decât noi, colegii lui, deşi n-o arăta. Vorbea româneşte perfect, fără nici un accent. Eram într-o relaţie amicală cu el, dar nu-mi amintesc să ne fi făcut confesiuni. Nici epoca nu era una a sincerităţilor, mai cu seamă fiind la mijloc un cetăţean străin. Nu e mai puţin adevărat că, probabil dat fiind numărul lor mic, contactul cu străinii nu devenise o preocupare a oficialităţii ca peste câteva decenii. Cei mai mulţi erau copiii unor comunişti greci în exil, precum şi coreeni şi chinezi. Am avut, colegă de grupă, şi o bulgăroaică, o fată splendidă, căreia toţi î
