Pe lîngă enigmele, misterele, coincidenţele bizare şi celelalte lucruri stranii din Viaţa începe vineri*), romanul Ioanei Pârvulescu, două sînt liniile de lectură şi interpretare pe care cartea întîi le deschide, apoi le închide.

Prima se conturează pe un clişeu de receptare critică: întrucît Ioana Pârvulescu s-a ocupat, în volumele ei, de trecutul de belle époque, tratat documentar-istoriografic, de bună seamă că autoarea are suficient material adunat, pe care îl va exploata ficţional. Şi felul în care începe romanul său pare să confirme această a doua utilizare. De pildă, într-un fragment ca "Un ciocănit îi făcu să ridice deodată capul din hîrtii. Intră Marwan, fotograful. Era un eveniment, fiindcă poze în Universul nu prea vedeai. Ilustraţii erau zilnic, însă desenate." (p. 25), se observă cum informaţia este "exterioară" şi excedentară, neieşind din mişcarea epică.

Treptat însă, această mişcare de interior va antrena şi va angrena mai toate elementele, făcînd din aspectul documentar un constituent al prozei. Romanul îşi creează o lume a lui, fie ea şi pre-dickensiană, prea curată şi cam frumoasă. Iar această lume se înfăţişează şi se expune mai bine prin ochii şi vocea unui vizitator căzut din timp, un personaj apărut dintr-o epocă ulterioară, pentru a-i tulbura pe toţi cu ciudăţeniile lui vestimentare, comportamentale şi gestuale. Cu Dan Creţu, venit din secolul 21 şi devenit, la 1897, Kretzu, intrăm într-un pasionant policier fantastic; şi într-o excelent întreţinută condiţie de incertitudine prozastică. Şi aceasta este a doua linie de lectură, pe care autoarea, cu multă inteligenţă, o deschide şi o susţine, valorificînd-o pînă la final. Sînt de fapt trei (!) finaluri, fiecare cu cîte o ruptură de plan ce schimbă şi reinterpretează faptele. Dar punctul forte al cărţii îmi pare tocmai haloul de enigmă din jurul acestui vizitator ce a căzut într-o