Deşi se referă la minciuni, povestea care urmează e adevărată. Pornind de la un fragment decupat dintrunul din articolele mele de dicţionar, cel despre scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu, o persoană care semnează (cum s-ar putea altfel?!) „Anonimul”, un binevoitor prin urmare, întocmeşte în Săptămîna Patimilor următoarea scrisorică pastorală, pe care o trimite dlui Claudiu Târziu, iar acesta (alt binevoitor!) o afişează la 18 aprilie a.c., fără comentariu, în blogul pe care îl editează: „Florin Manolescu a condus Cenaclul «Junimea» al Facultăţii de Litere din Bucureşti în ultima fază de activitate a acestuia (1986–1989) turnand [păstrez ortografia Anonimului, obişnuită în blogosferă] la Secu scriitori si alti oponenti ai vechiului regim. racoland, totodata, «tinere condee» pentru gloriosul-defunct PCR. […] Bucataria casei: neadevaruri si jumatati de adevaruri, vizand invrajbirea exilului, servicii pline de zel pentru anumite grupari influente si obscure din stat.” Şi ca şi cum fanteziile acestea n-ar fi fost de ajuns, alt curajos, sau poate tot „Anonimul”, inventează a doua zi alte cîteva „precizări”, care se bucură din nou de îngăduinţa largă a dlui Târziu: „Un ins racolat de Securitate inca de pe bancile facultatii, care a ramas la catedra deindata ce si-a incheiat studiile – si a ramas neclintit in Universitate pana in 1990, cu acordul miticei Secu, pana in 1990 (sic), nu poate scrie decat mizerabil despre CV Gheorghiu.”

Cînd citeşti aşa ceva, cum să nu-ţi spui că, în comparaţie cu volintirii postaţi sub camuflaj în cîteva din blogurile peste care dăm astăzi, anonimii lui Caragiale nu erau decît nişte bieţi copii nevinovaţi atunci cînd, în urmă cu mai bine de 100 de ani, îşi compuneau pe furiş răvaşele. Singura coincidenţă neaşteptată: şi la unii, şi la alţii, momentele de maximă inspiraţie se înregistrează în atmosfera gravă a Sărbătorilor de Paşte