În toată lumea, minutul "timpului probabil" de la sfârşitul "Jurnalelor" şi al "Buletinelor de ştiri" a devenit o chestiune de actorie. O categorie de redactori nedefiniţi, care nu-s nici actori, nici gazetari şi care altfel ar exista în cel mai complet anonimat obţine notorie­ta­te interpretând "artistic" starea vre­mii. E genul de interpretare la fel de potrivit şi pentru cartea de te­lefon, şi pentru mersul trenu­ri­lor, şi pentru orarul farmaciilor de Anul Nou. În această ciudă­ţe­nie a televiziunii nu interesează per­soanele în cauză, fiindcă notorie­tatea se dobândeşte la timpul pro­babil prin repetiţie la ore fixe. In­te­resează să apari. Dacă apari pe micul ecran, înseamnă că eşti. Nu contează ce. Înmulţirea apari­ţii­lor cere un pic de teatru, reclamă un scenariu, o regie. Şi astfel încep să conteze în spaţiul public şi chiar să genereze reacţii, care la rândul lor încep să însemne ceva, fără ca nimeni să ştie ce, persoane care nu exprimă gândire. Nu e nici bine, nici rău că se întâmplă aşa. Funcţionează legea transformării cantităţii în altă calitate. În fapt, televizorul e un gen de icoană, cu un aport tehnologic de natură să-i diversifice şi să-i mondializeze funcţiile. Icoană în absolut, la care se prosternează şi nu cercetează creştini, musulmani, budişti şi mase de toate credinţele. Într-o zi, am fost oprit de un necunoscut. Cu o mină de om căruia i se întâmplă un lucru deosebit, pe care putea să-l povestească acasă, necunoscutul mi-a zis "V-am văzut la televizor!" Nu mi-a zis "v-­am ascultat ce spuneaţi" sau "v-am urmărit replicile", ci numai "v-am văzut". Ca să scurtez situaţia i-am spus că nu-i un lucru care să merite evalavia lui, că e slujba mea. Apariţiile sunt meseria mea. Când mă duc la studio, mă duc la serviciu. Dintr-o dată, omului i-a căzut faţa. La servici se ducea şi el. Numai că nu mi-a zis "Du-te dracului!" În mintea sa "apariţia" era u