Principalul produs instituţional al „Tezelor din iulie“ (1971) ale lui Nicolae Ceauşescu a fost Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, succesor en titre al Comitetului de Stat pentru Artă şi Cultură condus vreme de şase ani de arhitectul Pompiliu Macovei. Micuţa liberalizare culturală murise. Trăiască marele realism socialist-ceauşist.

În volumul dedicat postum lui Marin Preda, Timpul n-a mai avut răbdare (Editura Cartea Românească, 1981), Adrian Păunescu mai adăuga o piatră la edificiul megalomaniei sale şi la cultul personalităţii lui Ceauşescu, povestind cum, pe la începutul anilor ’70, marele scriitor „stângaci când era vorba să ceară ceva“, i-a declarat, în prezenţa sa, „omului din a cărui conştiinţă şi faptă s-au nutrit multe dintre atributele măreţiei româneşti“: „Dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!“. Potrivit aceluiaşi Adrian Păunescu, „au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională“. Potrivit „Raportului Tismăneanu“ din 2006, „nu au mai existat creaţii artistice sau culturale lipsite de mesaj «revoluţionar»“. Fiecare operă, fiecare eveniment cultural, ansamblul activităţilor editoriale, învăţământul literar sau artistic erau subordonate imperativelor propagandei, orice manifestare de acest tip concurând în mod necesar la crearea „omului nou“.

Nou-creatul consiliu şi cenzura centralizată

Pe scurt, povestea culturii instituţionale din Epoca de aur a fost următoarea: În septembrie 1971, prin Decretul 301 al Consiliului de Stat, a fost înfiinţat Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste-CCES, care a avut drept structuri subordonate locale comitetele de cultură şi educaţie socialistă la nivel de judeţe, municipii şi oraşe. În noiembrie 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a fost reorganizat potrivit hotărârilor Plenarei CC al PCR din 28-29 iunie 1977, tot în baza unui Decret al Cons