În NBA e sezon de play-off. Sînt cu ochii pe ei toată ziua, siteuri, statistici, faze, interviuri, tot ce trebuie. Şi de aceea fac un time out de PDL şi alţi nervi ai zilei şi vă invit să nu pierdeţi ultimele meciuri. Ar fi păcat.
Sînt cu Chicago Bulls dintr-un motiv foarte simplu. Am început să mă uit la baschet exact în perioada în care Michael Jordan revenea pe parchet după rătăciri prn baseball (da!) şi arăta lumii baschetul înţelept, ăla mai puţin fizic şi mai mult filozofic. A cîştigat şi aşa titlul. Pe atunci era antrenor Phil Jackson.
Un ochi a plîns şi unul a rîs cînd Phil Jackson, antrenorul LA Lakers acum (dar care facea minuni cu Chicago în anii 90), s-a retras. Omul era un personaj. A jucat puţin pe la Kniks şi Jets, şi-a cîştigat o reputaţie hippie pe care cu greu a reuşit s-o folosească în favoarea lui mai tîrziu ca antrenor. Iar apoi şi-a cîştigat reputaţie de înţelept ciudat şi respectat. L-am iubit pentru Chicago şi l-am urît pentru Lakers, echipă care nu mi-a plăcut niciodată. Aşa cum nu-mi place acum nici Miami Heat oricît m-aş chinui să-i recunosc meritele.
Un material aşa mai pentru europeni despre Phil Jackson găsiţi aici, pe the Independent.
M-am luat cu vorba şi nu vroiam decît să scriu aici despre doi tipi speciali. E vorba despre comentatorii români ai NBA-ului (din păcate doar cei cu Dolce pot vedea şi mediuri în direct sau cei care plătesc prin internet diverse siteuri abonamente etc). Dar ăştia doi sînt prietenii mei necunoscuţi. Merg de la ridicol la sublim în cîteva secunde. Se simte cît iubesc baschetul din fiecare statistică, din fiecare dată istorică, din fiecare interpretare pe care o dau. Numele lor: Cosmin Petrescu şi Robert Cristea. Ştiu că ne-am obşnuit cu toţii să trîmbăm din nas la orice. De aia cam uităm să povestim despre ce ne place.
Stîlcesc româna în cel mai hazliu şi americănesc mod posibi
