Abia recuperasem un text mai amplu numit „Junimea – Anii de ucenicie“, în care rememoram atmosfera în care ne-am format, dar şi literatura pe care am format-o noi, optzeciştii, şi imaginile aduse din străfundul memoriei (sînt peste 40 de ani de atunci!) mi-i aşezau vii, tineri, inteligenţi şi combativi pe Mircea (Nedelciu), Ioan (Flora), Gelu (Iova), George (Crăciun), Gicu (Ene), Meşterul (Ioan Lăcustă), Emil (Paraschivoiu), cu o strîngere de inimă. Un destin tragic face ca acest grup să fi fost crunt lovit şi viaţa (sau moartea) să fi lăsat puţini dintre ei să atingă vîrsta de 60 de ani. Nu ştiu de ce am meritat această soartă. Şi iarăşi nu ştiu de ce mai toţi dintre cei repede plecaţi au abordat o atitudine de oameni care au timp. Se spune că există un ceas biologic pe care fiecare şi-l simte programat şi că frenezia trăirilor, nerăbdarea de a trăi totul, aproape cu lăcomie, este un semn al stingerii prea devreme. Poate doar Ionică Flora să se fi pus în acord cu acest principiu al vieţii şi al morţii, debordînd de vitalitate, inclusiv literară. Ceilalţi mai degrabă au trăit în acordul principiilor culturale şi literare pe care tot ei le statuaseră: trebuie să primeze acţiunea textului asupra lumii, nu cea a autorului. Iar textul trebuie să fie liber faţă de orice canon (şi mai ales faţă de canonul literaturizării sale) şi să nu se transforme într-o marfă. Prin supunerea la canon, textul este lesne controlabil în semnificaţiile sale şi îşi pierde autenticitatea, iar cînd devine marfă, valoarea sa de întrebuinţare îl face un text manipulatoriu în favoarea cumpărătorului. Iova şi Ene au fost cei mai intransigenţi cu aceste principii la care aderaserăm cu entuziasm juvenil în anii ’70 în cenaclul „Junimea“, dar pe care le pierduserăm pe drum, le înmuiaserăm duritatea, le mai modelaserăm noi toţi cei care aveam să publicăm cărţi în acei ani. Excepţie au făcut amî