De când mă ştiu am citit mai întâi şi mai întâi, într-o revistă, cronica literară. Încă bâjbâind, în timpul liceului, prin vasta lume a literaturii, probabil că simţeam nevoia de a avea un ghid, dar şi de a mă informa. Banii erau puţini şi trebuia să-i chivernisesc bine când îmi cumpăram cărţi. Biblioteca mea din acei ani poate fi un reper al exactităţii, validărilor sau invalidărilor, verdictelor critice puse de cronicarii momentului. Fiecare carte din acei ani - în liceu şi în primii ani de facultate - a fost cumpărată, şi, când mă afund în bibliotecă în căutarea unui volum şi dau peste lumea mai de demult, îmi aduc aminte chiar şi momentul şi banii cu care am cumpărat o carte sau alta, dar şi din ce motive am cumpărat-o - cine mi-a semnalat-o, în ce revistă am citit despre ea. Datorez cronicarilor literari de atunci cărţi esenţiale pentru literatura română, cărţi rare acum, am foarte multe volume de debut ale unor scriitori de primă mărime din literatura română. Dar, pentru a păstra echilibrul, ca semn al exactităţii, tot cronicarii literari mi-au mâncat bani, umplându-mi rafturi mărişoare de maculatură.

Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă un singur cronicar. El este emblema, autoritatea respectivei publicaţii. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări ("cronicar de proză", "cronicar de poezie", "cronicar de critică" etc. - sunt de acord doar cu "cronicar de ediţii" pentru că impune o anume pregătire, o anume acribie filologică). Deşi sunt convins că există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avem excelenţi critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariţia mai multor cronicari într-o revistă. Voiam, şi vreau şi acum, o privire şi o situare a unui volum, indiferent de natura lui, în complexa textură a literaturii. Judecăţile de valoare capătă o greutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunţă şi d