Într-un articol recent dinAdevărul, Florin Iaru reia o „observaţie cinică“ – încadrarea îi aparţine – a unui prieten al său, trăitor în Franţa, despre felul cum nu se împlinesc destinele unora dintre tinerii noştri cei mai străluciţi. În loc să rezum, prefer să citez din articolul lui Iaru: „dintre zecile de olimpici români, dintre miile de absolvenţi străluciţi, dintre talentele promiţătoare pe care le dă România anual, foarte puţini – dacă nu cumva nimeni – devin personalităţi de prim rang internaţional. Nu vorbesc aici despre generaţia interbelică, cea care a cucerit Vestul, vorbesc despre românii care au «invadat» lumea în ultimii cincizeci de ani, o lungă perioadă. Cei mai mulţi despre care aflăm lucruri pozitive sînt nişte onorabili oameni de mijloc [...], cercetători de rangul doi, profesori de rangul doi, artişti de rangul doi, meseriaşi de rangul doi. Ceea ce nu li s-a putut nega niciodată a fost talentul, ingeniozitatea, înzestrarea genetică. Ceea ce li se neagă, însă, fără excepţie, e strălucirea care preschimbă un om obişnuit într-unul excepţional. Dacă i-am fi cunoscut în copilărie şi adolescenţă, am fi putut jura că vor cuceri lumea sau vor descoperi secretul nemuririi. Văzîndu-i după ani şi ani, nu se poate să nu te întrebi: ce s-a întîmplat? Unde s-a pierdut strălucirea tinereţii? Unii spun că zestrea genetică ar fi de vină, că «românismul», că soiul nostru naţional nu duce povara unui destin de excepţie. Evident, am fost, şi eu, la fel de intrigat de această fatalitate românească“. Părerea mea e că distinsul poet n-ar trebui să fie atît de intrigat. Mai cred că „fatalitate“ e un cuvînt complet deplasat aici. Şi mai cred că întrebarea prietenului e stupidă. Şi n-ar trebui luată în seamă dacă nu ar fi tocmai marca unei înţelegeri anapoda a realizării profesionale. Lasă că aş fi interesat să ştiu cîţi cercetători sau profesori a luat în calcul pri