Sub un titlu modest, profesorul Mihai Dinu publică o carte excepţională. Nu e prima oară în ce-l priveşte. Ritm şi rimă în poezia românească (1986), Personalitatea limbii române (1996), Cronosophia (2002), E uşor a scrie versuri (2004) sau Bătrânul poet dintâi, incursiune în poezia şi poetica dosofteiană (2007) sunt, şi ele, studii de primă importanţă. (Nemaipunându-le la socoteală pe acelea, numeroase, dedicate teoriei comunicării.)
Şi totuşi, deşi venind în continuarea lor, cea de astăzi (de fapt din 2010) se detaşează net de toate celelalte. În ce sens? În acela că obiectul cărţii e mai degrabă implicit. Un alt Bolintineanu nu e numaidecât despre Bolintineanu şi nici numaidecât despre natura poeziei (cum sună subtitlul), ci despre însăşi critica de poezie. Mihai Dinu renunţă, aici, la tentaţia de a scrie un tratat în favoarea aceleia de a schiţa un îndreptar. Unul tacit, într-adevăr, dar un îndreptar.
Se cuvine deschisă o paranteză. Este încă activă la noi părerea conform căreia critica de poezie ar ocupa, în spaţiul larg al criticii literare, o poziţie privilegiată şi, mai mult decât atât, perfect autonomă. Că ar fi o subspecie rebelă, care nu datorează nimic speciei. Interesant e că nici premisele, nici consecinţele acestei opinii n-au fost vreodată măcar enunţate. Până la un punct, ideea e acceptabilă. E evident că, reprezentată esenţialist, poezia se reduce la o suită de adevăruri inefabile. După cum e limpede că la aceste adevăruri nu se poate ajunge prin analiză. A explica poezia înseamnă, se spune, a ucide poezia. În atari condiţii, calea de urmat ar fi aceea a empatiei. A impresionismului. Termenii pot părea omologi. Doar că nimic nu garantează această omologie. Impresionismul e, în primul rând, o problemă de suprafaţă. O opţiune stilistică. Îndărătul căreia poate sta la fel de bine revelaţia sau impostura. Cum le deosebim?
De la caz
