Când mi s-a comunicat, telefonic, într-o sâmbătă după-amiaza, de către soţia scriitorului, cu vocea înecată de plâns, că Petru Cârdu a murit, am înţeles perfect propoziţia, dar ea a rămas complet ininteligibilă pentru mine.

Sunt persoane de care nu putem să ataşăm ideea de nefiinţă. Ele fac parte în chip profund din planurile noastre, din existenţa noastră concretă, din universul nostru. Aşa cum face parte din zidăria unei bazilici o coloană ce susţine arcada. Fără ea, aceasta stă să cadă şi e pus la îndoială întreg edificiul. Petru Cârdu era, pentru mine, un asemenea om.

Îl cunoscusem în urmă cu un sfert de veac (iată, am ajuns să operez cu numere mari!), când, trimis de Uniunea Scriitorilor în (pe vremea aceea) Iugoslavia, urma să citesc câteva poezioare la un festival de la Sarajevo şi trebuia, evident, să existe şi versiunea în limba sârbă a versurilor, versiune pe care n-o aveam. El m-a ajutat, făcând o traducere foarte bună, după ecourile pe care le-au avut textele mele la respectiva reuniune. S-a stabilit atunci între noi o legătură culturală, dar şi, uşor, de la sine, o prietenie. Amândouă, în timp, nu s-au ştirbit, ci au crescut. Tocmai îmi dăduse telefon într-una din săptămânile trecute spunând că îmi citise versurile din România literară şi că ar vrea să traducă şi să publice ceva din acel grupaj (era un cititor al revistei noastre pe care, în anii din urmă, o dată cu deschiderea graniţelor, o cumpăra în mod frecvent din ţară). Tocmai îmi propusesem să-l vizitez la Vârşeţ, în cursul lunii mai, când voi ajunge la Timişoara. Tocmai urma să ne întâlnim şi la Festivalul de la Neptun, la începutul verii. Aveam în comun câteva proiecte, imediate sau de durată. Aşa încât vestea morţii lui mi-a distrus aşteptările sigure, a fost ca un drum pe care-l ştii solid şi care, subit, ţi se şterge de sub picioare. De aceea m-a mişcat vestea aceasta, de ace