Apucîndu-se să compare recentele „dezvăluiri“ şi „mărturisiri“ despre „colaborarea“ scriitorilor cu Securitatea (Ioan Groşan, Nicolae Breban, Ioan Es. Pop), Nicolae Manolescu a provocat o vîlvă imensă. Analizînd reacţiile celor trei, în editorialul „Cum ne asumăm trecutul“, din România literară, din 22 aprilie 2011, Nicolae Manolescu are „admiraţie“ doar pentru Ioan Es. Pop (deşi mărturisirea poetului ridică o seamă de întrebări: De ce nu-l numeşte pe maiorul care l-a racolat? Ce s-a întîmplat cu fata pentru care a împrumutat bani necesari unei „întreruperi de sarcină“? Tînăra femeie a fost bine, l-a iertat, l-a înţeles, a ştiut că a fost căutat de Securitate, i-a povestit vreodată?). La „cazul Breban“, Nicolae Manolescu revine pe 6 mai, în editorialul „Cum ne asumăm prezentul“, vorbind de „timpurile, tulburi sau nu“, care „nu-l scutesc pe Nicolae Breban de laşităţile trecute şi nici de neonestitatea prezentă“. „Neonestitate prezentă“ care s-ar traduce, conform preşedintelui USR, prin absenţele lui Nicolae Breban de la şedinţele Consiliului USR, la care, din cîte înţelegem, nu participa, dar încasa o îndemnizaţie, fiind sfidător cu colegii din Consiliu. Povestea absenţelor de la şedinţele Consiliului USR ţine de organizarea internă a Uniunii şi nu credem că are vreo relevanţă faptul că Nicolae Manolescu poate prezenta condicuţa de unde să aflăm cît de chiulangiu este Nicolae Breban. Despre „laşităţile trecute “ ale lui Nicolae Breban ar fi mai multe de spus. Din păcate, în judecarea cazului lui Nicolae Breban se amestecă amintirile cu documentele înaintate de CNSAS Curţii de Apel, care să certifice calitatea de „colaborator al Securităţii“. În amintirile celor care l-au cunoscut în tinereţe, Nicolae Breban poate fi şi vinovat, şi scuzabil (spre exemplu, Dorin Tudoran are o raportare la comportamentul lui Nicolae Breban, Ion Vianu – o alta). Dorin Tudoran citeaz