"Preşedinte al Partidului Democrat Liberal" este - în anul sur 2011 şi în cei asemenea lui - o funcţie ale cărei valenţe nu sunt date de către ocupant. Ultimul care şi-a pus amprenta personală şi s-a ridicat deasupra funcţiei a fost Traian Băsescu.

Prezentul deţinător, Emil Boc, evoluează cam pierdut, deşi cu o aparenţă de energie, între liniile sale, fiind aproape limpede că haina care i se potriveşte este cea a "executivului", nu a politicianului cu oarece amplitudine. Şi totuşi, Boc a fost cândva un parlamentar mai mult decât promiţător, însă abilităţile şi flexibilitatea i s-au pierdut pe drum, alungate de o rigiditate care a înflorit exponenţial. Atitudine care l-a făcut să impună în spaţiul public imaginea executantului perfect. Însoţită de o "cârcă" oţelită, capabilă să îndure, să îndure, să îndure... Din această perspectivă, prim-ministrul l-a detronat la pas pe Mircea Geoană şi s-a încoronat drept încasatorul "numărul unu" al politicii româneşti. Acest profil se poate întregi cu aparenta inexistenţă a simţului revoltei. Neîndoielnic că omul Emil are revolte interioare, dar vuietul lor este auzit doar de sine şi feluritele răzvrătiri sunt dresate printr-o gândire stoică.

În ultima sa campanie de seducere a "poporului" PDL, Emil Boc nu a dat semne de înmuiere. L-a îmbrăţişat pe "nu" şi a rămas iremediabil agăţat de negaţii. Ziariştii nu îi vor smulge declaraţii, din partid nu vor fi dezertări, PDL nu va avea probleme cu unitatea. Şi nici nu a avut timp să se bucure, de exemplu, de sărbătoarea Muncii, pentru că, bineînţeles, muncea. De fapt, nici nu a avut de ce să fie elocvent, pentru el vorbind Traian Băsescu sau Elena Udrea.

Deşi diverşi îl pun în contrapondere cu micul premier (este un automatism), Vasile Blaga este cam din acelaşi club. Ambii se însoresc de la Traian Băsescu, deşi lumina de acolo îi scaldă diferit şi sunt de aceeaşi băţ