În 1923, Elvira Popescu este încoronată „regină a Parisului”, şi patru decenii succesele sale vor ului francezii. „După ce am avut succesul cel mare, primul meu gând a fost pentru publicul bucureştean, care mi-e atât de drag, cel dintâi care m-a iubit, pentru el voiam să joc din nou”, va spune ea la un moment dat.
Revine la Bucureşti, dar este primită cu răceală. Se reîntoarce în Franţa tristă, dar declară unui ziarist belgian: „Dacă mi se adresează azi elogii, ele se răsfrâng de bună seamă şi asupra ţării în al cărei mediu artistic am crescut. Altfel n-aş fi fost nimic”. La Paris, pe scenele teatrelor erau mulţi actori români: Eduard de Max, Jean Yonnel, Alice Cocea , Genica Missirio, Genica Athanasiu, Al. Mihalescu, Maria Ventura – numită de francezi, după interpretarea Ioanei D’Arc, „marea artistă a secolului nostru”.
În 1956, Teatrul Naţional I.L. Caragiale a făcut un turneu fabulos în capitala Franţei cu „O scrisoare pierdută”, un succes măreţ. Atunci, trupa s-a întâlnit cu Elvira Popescu despre care Mihai Berechet scrie: „Elvira Popescu era idolul necontestat al scenei pariziene”.
Un fenomen teatral
Francezii au adoptat-o, considerând-o un bun naţional şi denumind-o tandru, amical: „La Popesco”. „La Popesco” i-a inspirat pe dramaturgii Jean Cocteau, Henry Bernstein, Maurice Drvon şi bineînţeles Henry Verneuil. Era salutată ca un foc de artificii. Se scria că atunci când e pe scenă „numai ea se vede, numai ea se aude”. A fost foarte bună prietenă cu Charlie Chaplin. Româncă până-n măduva oaselor. Noi, românii, aflaţi într-un turneu de basm în Oraşul Lumină, aveam o dorinţă frenetică să o vedem pe Popeasca (pe atunci avea 60 de ani cred).
Înaltă, cu o splendidă siluetă, drapată în taftaua verde smarald a unui imens mantou de seară, cu felul ei atât de personal de a-şi purta corpul, cu acel zâmbet unic, cu o strălucire în och
