Un cătun vechi, cu împrejurimi pitoreşti, respiră în linişte, ferit de invazia civilizaţiei. Muscelul este încă unul dintre locurile binecuvântate din România, în care oamenii duc însă un trai aspru.
Drumul de opt kilometri porneşte din centrul comunei Moroieni, situată la poalele Bucegilor, şi poate fi parcurs destul de uşor. Dar e păcat să mergeţi doar în maşină. Muscelul se lipeşte uşor de inimile celor care îndrăgesc mersul pe jos şi natura, nu-i pentru tipi comozi.
De pe păşuni răzbat până departe sunetele talăngilor, iar lătratul câinilor ciobăneşti se pierde printre dealurile acoperite de codri. Şipotul liniştitor al izvorului se ţine scai de noi. Din loc în loc zăreşti câte o cascadă sau o stână chivernisită. Un fum alb, cu un miros atrăgător, urcă domol spre cer. Sunt afumătorile de brânză. Aici se face caşcaveaua de Muscel, un sortiment pur, ecologic, renumit în zonă, a cărei reţetă este păstrată secretă de multe generaţii. Şi ţuica de Muscel este o marfă rară. Puţină şi bună.
Doi cai frumoşi şi o prietenie adevărată
Pentru cei care trec pe aici şi vor să cumpere brânză sau ţuică se găseşte însă mereu ceva pus deoparte. O şaretă trece agale pe drum. O femeie ţine hăţurile şi struneşte calul, apoi dă bineţe trecătorilor. Se întorcea de la târgul de duminică, unde a vândut brânză şi ceva lapte. O dată pe săptămână, muscelenii mai în putere coboară în centru. Bătrânii n-au mai ieşit din sat de zeci de ani, unii abia dacă-şi mai aduc aminte cum arată oraşul.
Paradoxul vieţii la ţară
O femeie se întoarce cu şareta de la târgul de duminică
Drumul presărat cu pietre colţuroase este străjuit, de-o parte şi de alta, de nişte garduri arhaice. Se aud câini, apoi, mai încet, răzbat şi câteva voci. Din desişul verde se conturează casele mocanilor din Muscel. Toate sunt joase, cu prispă şi flori,
