Iata, personal, am citit un interviu cu violonistul de exceptie Alexandru Tomescu, care a fost convins de justetea implicarii in proiectul civic Rosia Montana. Elanul sau, prestigiul sau, desigur, vor convinge pe multi. M-am decis, mai ales dupa ce l-am auzit/vazut, virtuoz al viorii Stradivarius, la Iasi. Cuvintul "implicare" fascineaza, trezeste fiori de satisfactie prin accentuarea deschiderii socio-afective si evocarea civismului militantist, atit de benefic sanatatii sociale si personalitatii care vrea sa se dezvolte armonios. Jurnalistii, cercetatorii in stiintele sociale apeleaza la acest concept atunci cind vor sa sugereze ideea de solidaritate, nevoia luptei pentru o actiune comunitara. Psihosociologii au identificat in implicare cheia interventiei democratice in grupuri si organizatii, o sursa de schimbare si de creativitate, au descoperit ca numai implicarea poate augmenta cunoasterea si largi competenta sociala. Conotatia e angajamentul, participarea; o intricatie complexa in conduitele celorlalti. Imediat, insa, gindul ne duce si la articulare (la ethosul colectiv), pliere pe asteptarile celorlalti, "impletire" cu dorintele colective, prindere in hora comuna; chiar includere si - de ce nu - impleticirea printre orizonturi straine, incilcirea in mrejele unor proiecte nevisate si nedorite, uneori acceptarea capastrului unei ideologii straine. Totul de dragul unui ideal umanist, simbol al democratiei. Implicarea inseamna complexitate, competenta cognitiva superioara, suplete intelectuala, dar si angajament, chiar aliniere la comandamente straine. Cam antinomice cele doua, nu credeti? Deci presupune si risc de pierderi: coplesirea eului de catre "obiecte" afective straine, invazia sinelui, intruziune, distantare de neutralitate si de obiectivitate. In mod obisnuit, cind vorbim de implicare avem in gind nobletea apropierii de o cauza buna, daruire a ceea ce a