Hastulica ii zicea tata si eu nu-i pot zice altfel.

L-am numit intai Tilica, dar cum acesta era numele unui lautar din sat, i-am spus apoi Hastulica. Era urmas din ultima generatie a unei pisici batrane, Tarcata, care slujise cu credinta casa noastra. Era si el tarcat cu negru, alb si gri, cu ochii galbui si tare vioi, cu coada lunga, tinuta mereu barligata si cu urechile ciulite la orice zgomot. Ramasese apropiat de sufletul tatii, dupa ce mama n-a mai fost; cu el isi impartea bucuriile si necazurile. Dormea pe o bucata de sumaies, la picioarele lui, si iesea noaptea afara odata cu el, apoi mai ramanea la cotrobait dupa soareci, prin pod ori prin sura. Dimineata se prezenta cu cate un soricel "ametit", ca sa-si arate isprava. Odata s-a avantat sa prinda si un pars, ca sa creasca in ochii stapanului. In lumea satului, se zice ca cel care vede parsul anul acesta il va vedea si-n anul urmator, numai ca n-a mai fost asa!

Hastulica nu era deloc natang la mancare, dar cel mai mult ii placeau carnatul de porc, branza de vaci si laptele proaspat muls, "servit" intr-o strachinuta cu flori. Rareori mai varia meniul cu cate o pasare prinsa pe furis. Era asa de multumit de mancarea lui, ca nici nu intorcea capul la bobitele dupa care se dau in vant pisicile de la oras; lui nici nu-i tineau de foame. Dupa mancare, isi facea siesta pe bucata de sumaies si sforaia a trai tihnit. Cand se scula, se repezea in brate la tata, ii statea pe genunchi, se suia pe umar si chiar pe cap, apoi pasea maruntel pe langa el si se duceau sa vada ce s-a mai petrecut prin gradina. Daca tata era ostenit si nu-i putea intra in voie, ii dadea o mingiuca din carpe, pe care o rostogolea, pana o facea ferfenita. Cand tata isi amintea de mama si-i plangea lipsa, pisicutul ii stergea cu labuta lacrimile din brazdele obrajilor. Si-i era asa de drag batranului, ca-l dezmierda cat se poate de