Satul din inima ţării, satul din Bucureşti, împlineşte 75 de ani la 17 mai. Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti este una dintre marile comori ale poporului român. Atunci când îi deschizi porţile intri în lumea de linişte, de frumos, de flori, de credinţă, intri în curtea ţăranului român.
Marin Sorescu a iubit acest muzeu şi a scris aşa cum i-a dictat dragostea sa faţă de înaintaşii săi: "Muzeul Satului îi vine Bucureştiului ca o ţigară în colţul gurii. Fumând dintr-ale vremii. N-are pereche în lume această arhitectură de ulcele modeste, în care parcă fierb ouă încondeiate sub capace de şindrilă ori stuf, ce saltă şi tresaltă la respiraţie generaţiile anonime. Bordeiele, casele ţuguiate, morile de apă, de vânt ies la gardul cu uluci să-şi spună păsul. Să audă ce făină se mai macină ori să-şi arate războaiele de ţesut, furcile de tors, căpătâiele, velinţele înflorate, icoanele pe sticlă, toată încropeala unor mii de ani de ţărănie. Un Tezaur de la Pietroasa, din lut ars şi smalţ, tot ce a putut ieşi mai iscusit din mâna celor care au văzut cum se deapănă timpul şi se aşază ţara. O comoară ce s-ar fi irosit dacă savantul Gusti n-ar fi avut inspiraţia de a face un sat în plus. Aceste câteva pogoane de pământ închipuie o velinţă, covorul oltenesc zburător, cu care poţi colinda de la munte până la mare. Sat în oraş. Un oraş care înfiază un sat îşi înfiază strămoşii, iată un gest de nobleţe. Legaţi de pământ, lucrând pământul, învelindu-se cu pământ, ţăranii români stăteau în casa lor ca într-o ramă pe care au căutat să şi-o facă cât mai deschisă. Ţi-i închipui prin veacuri cărând bârne, cioplindu-le, încrustându-le. Fiecare interior e un atelier, Brâncuşi trăgând cu ochiul, aşteaptă şi el cu barda în mână, ceva mai departe, cam pe acolo pe unde sare aşchia de trunchi".
La 17 mai 1936 se deschidea, la Şosea, în prezenţa conducătorilor ţării ş
