Un cappuccino dublu, în centrul oraşului Budapesta, şi cele 20 de minute în care uiţi de tot ce te aşteaptă mâine, închizi ochii şi răsufli uşurat. Acum, aici, e bine. E soare, sunt cu oameni dragi, nu am nicio grijă şi viaţa e generoasă. E bine. Mai avem două zile de plimbare prin oraş, cumpărături, fotografiat, bucurie, răsfăţ. Sigur, apoi ne întoarcem, dar acum e bine. A, unde mai mergem anul ăsta? Poate Praga, poate Veneţia?

Norocoşii, tinerii care îşi iubesc munca şi nu se duc cu silă la “scârbici” vor spune că un week-end petrecut într-o capitală europeană e tocmai doza de inedit care-i scoate din plictiseală. Majoritatea, însă, care suspină şi se plâng de şef, sarcini fără număr, salarii mediocre în schimbul stresului corporatist, şedinţele de psihoterapie la 25 de ani şi toate binefacerile muncii capitaliste – îţi vor spune că fără o pauză nu pot trăi. Trebuie să se simtă “normali” măcar pentru două zile, să-şi recapete controlul asupra programului zilnic, a telefonului mobil, a vieţii personale nedictate de deadline-uri şi competiţii pentru promovare. În cele două zile nu vor răspunde la telefon. Nu vor vorbi despre muncă, ci despre filme, ochelari de soare, saltele, flori, gătit, viitoare călătorii. Vor bea alcool cât mai mult. Săptămâni întregi vor povesti despre acea călătorie, îşi vor lăsa commenturi pe facebook, şi vor face planuri minuţioase pentru următoarea plecare.

Mai e şi categoria celor neliniştiţi, care mereu caută ineditul în altceva. Fuga spre o aventură nouă, o iubire nouă, oameni diferiţi, promisiunea unor experienţe interesante… Aceşti călători visează mereu alte locuri, pe care să le vadă împreună cu cineva drag, unde să descopere un sens mai adânc al vieţii, o reţetă a fericirii, o revelaţie. Călătoriile ca incursiuni în sine, certitudinea că “există ceva mai mult decât atât”. Din când în când, îi apucă dintr-o dată un dor