Foto: Nicolae R. Dărămuş Trofeul: astăzi, de cele mai multe ori, un simbol al egoului victorios în confruntări născocite, marcate de convenţii şi reguli deşarte, în care generozitatea lipseşte; rar, un simbol al adevăratei performanţe – cea marcată de generozitate.
De la semnificaţia primară a termenului, însemnând fie un monument închinat unei victorii armate, fie chiar armele învinşilor intrate în posesia învingătorilor, în limbajul curent trofeul şi-a diversificat sensurile, cuprinzând de la diplomele olimpiadelor şcolare, la cupe şi medalii sportive, de la centuri de box, la coarne, cranii şi blănuri de sălbăticiuni ucise. De fiecare dată însă, supoziţia că individul aflat în posesia trofeului este şi un un performer spiritual al domeniului este inconturnabilă, iar expunerea acestuia în casa proprie sau în „cadru organizat” hrăneşte vanitatea celui care l-a dobândit. În spectator, după caz, vederea trofeului şi a proprietarului stârneşte admiraţie, invidie sau, pur şi simplu, o înduioşătoare înţelegere, uneori vecină cu compasiunea.
Nu e un secret faptul că diploma şi medalia unui elev olimpic la engleză, matematică sau informatică nu stau la îndemâna oricui, după cum nici centura unui campion mondial de karate nu poate constitui aspiraţia vreunui nevolnic. Cum, cum nu, trofeele, oricât ar releva ele hipertrofia egoului şi aplecarea omului spre deşertăciune, presupun însă o anume măiestrie şi o neobosită obstinaţie aplicată pe acea profesie sau hobby, încât identificarea individului cu acestea şi cu trofeul dau vieţii sale un ţel. Talentul, exerciţiul, voinţa performanţei generează ritmuri, deprinderi individuale şi, uneori, prea rar din păcate, cristalizează caractere. Caz în care modestia impune individului „trezit” o proprie reaşezare axiologică în raport cu viaţa, performanţa şi trofeul nemaiînsemnând mare lucru, câtă vreme întregul existenţei
