Că ne îndreptăm spre Caragiale – asta o mai înţelegeau contemporanii mei din august 1992. Dar că ne îndreptăm astfel spre normal -asta n-o mai înţelegeau.

Sub titlul „Mascarada de la Cotroceni", împrumutat de la comentariul despre una dintre multele ceremonii ştirbe patronate de Ion Iliescu în primii săi ani de Preşedinţie, volumul de faţă reuneşte textele apărute sub semnătura mea în „Expres-Magazin" şi „Evenimentul zilei", între 16 octombrie 1991 şi 11 noiembrie 1992. Recitindu-mi textele pentru publicarea în volum, am putut observa, ca şi în cazul celor din volumul anterior, că multe dintre profeţiile mele au fost confirmate de evoluţia ulterioară vieţii noastre social-politice.

Niciuna dintre ele nu mi s-a părut acum, când am şansa de a-mi privi textele din experienţa a aproape două decenii de politică românească, mai plină de tâlc decât cea avansată în eseul „Ne îndreptăm spre Caragiale, adică spre normal" din „Expres Magazin", 19 august 1992. La vremea respectivă, textul meu a stârnit surprinderi mai mult sau mai puţin revoltate. Nu-i exclus să provoace şi azi în rândul cititorilor o stare de spirit asemănătoare.

Că ne îndreptăm spre Caragiale - asta o mai înţelegeau contemporanii mei din august 1992. Dar că ne îndreptăm astfel spre normal - asta n-o mai înţelegeau. Cum adică, îndreptându-ne spre Caragiale, ne îndreptăm spre normal? - se întrebau ei. Normalul către care se îndrepta România lui 1992 era democraţia, nu Caragiale! Cădeam şi eu de acord, în vara lui 1992, că România se îndrepta spre democraţie. Numai că democraţia către care se îndrepta ţara era democraţia românească. Or, democraţia românească nu poate fi alta decât cea surprinsă genial de Caragiale în proză, în teatru şi în publicistica sa. Scriam atunci, în august 1992: „S-a spus că anii de comunism au distrus tot ce era specific poporului român. Nimic mai exagerat. Decenii