Câteodată, mă visez vânt. Mă visez abur, mă visez adiere. Câteodată, îmi doresc să nu te fi atins aşa. Să nu-ţi fi săpat urmele astea adânci în obraji, să nu te fi ciuntit, să nu-ţi fi pus căutarea mea în degete şi chipul meu în tălpi căci toate te fac să nu-ţi mai găseşti locul pe lume. Câteodată, îmi doresc să fi intrat în tine fără ca tu să mă miroşi, fără să te intoxic, fără ameţeli şi fără leşin. Câteodată, îmi doresc să fi fost pură.
Am fost un val, am fost o viitură. Am adus cu mine pământ, şi mâl, şi păsări putrezite. Am adus cu mine vederi ale aripilor frânte, vise din miez de noapte, oasele iubirilor cu care îmi împodobeam, într-un gest de vanitate, trupul, pasul mândru din miez de zi şi plânsul înăbuşit din zori. Am intrat în tine fără să ştiu cum. N-am intrat pe uşă, am intrat prin ziduri, ţi-am rupt toate porţile fără să le aflu, ţi-am scos grinzile şi nimic n-am scris pe prag. Te-am luat, dar niciun steag al biruinţei mele n-am înfipt în tine. Nu te-am întrebat nimic, nu ţi-am cerut voie, mi-am instalat tabăra şi ţi-am prădat ţinuturile.
Era o poftă în mine. Era un lup cu botul mereu flămând, era un câine turbat, era un şarpe încolăcindu-se. Şi m-ai primit. Simplu, firesc, de parcă ţi-eram prieten, m-ai invitat la prânz şi te-ai desfăcut înainte-mi. Nici n-ai luptat, nimic n-ai scos din teacă, nici umbră, nici scut şi nici îndoială. La tine era mereu lumină şi noi făceam dragoste ziua până când soarele apunea după umerii mei. Miroseai bine. Miroseai a vanilie şi a tutun, a piele şi a bărbat. Făceai să înflorească în mine toate florile carnivore, iar frângerile tale îmi ascuţeau săgeţile.
Nu m-ai simţit. Nu m-ai ştiut aşa. M-ai luat întreagă, nu m-ai decantat, m-ai luat ca pe o gură de apă vie. Eram apă vie, dar eram şi boală. Eram goana adrenalinei, dar eram şi moliciunea veninului. Eram galop, dar aveam şi gust de somn al cărnii. Am
