În cele ce urmează nu vom vorbi despre detaliile arestării şefului FMI în urma unei agresiuni sexuale asupra unei cameriste de hotel din New York, ci propun să ne întoarcem la începutul lunii noiembrie 2008, când, potrivit ziarului elveţian "Le Temps", clasa politică franceză, cu o unanimitate rară, de la stânga radicală la dreapta tradiţională, a primit cu o imensă uşurare decizia de menţinere a lui Dominique Strauss-Kahn în fruntea Fondului, după ce acesta fusese albit în urma unei anchete interne după o legătură extraconjugală cu o salariată. Atunci s-a zis că a fost voba despre "o victorie a Franţei gaulliste şi epicureene asupra Americii puritane". Cu toate acestea, afacerea nu a rămas fără urmări, ea dezlegând limbile unora din Paris, care nu au ezitat să vorbească despre soţiile politicienilor francezi şi, mai ales, despre temperamentul singular al lui Strauss-Kahn. Imediat, presa din Hexagon a lăsat să se scurgă tot felul de aluzii la "poftele lui sexuale nemăsurate" (cum scria revista "L'Express") sau la "vechi poveşti de acest gen" (potrivit ziarului "Le Figaro"), care circulau cu mult înainte ca el să ajungă în fruntea FMI. Cel vizat a reacţionat prompt, ameninţându-i cu procese pe cei care răspândeau "zvonuri răuvoitoare" despre el.

Cu toate astea, presa pariziană spunea că derapajul lui nu era întâmplătotr, ci era programat, el având un fel de obsesie pentru femei, pe care contextul permisiv al cercurilor politice franceze l-a încurajat în mod cert. Cea mai detaliată poveste aparţine ziaristei şi romancierei Tristane Banon, care îl întâlnise pe Dominique Strauss-Kahn cu câţiva ani mai înainte, ca să-I ia un interviu. Locul întâlnirii era de-a dreptul insolit: o garsonieră din apropierea Adunării Naţionale a Franţei, care avea ca mobilier un pat mare şi un televizor. "Interviul propriu-zis a durat cinci minute şi jumătate", a povestit Tristane B