La mine la ţară, la moşie, ca să îl parafrazez pe cel care era sfătuit cândva să se facă că lucrează, lumea e săracă, mă mir cum supravieţuiesc unii. În special vecinii mei direcţi, dacă pot să spun aşa, care trăiesc din nu ştiu ce. Cei din dreapta mea, cum stai cu faţa la stradă, care sunt, cred, vre-o 13 cu copii şi 17-18 cu câini cu tot, trăiesc din furat de pe la alţii şi cum nu prea mai e de furat pe nicăieri şi concurenţa acerbă, nu ştiu cum o să intre în iarnă. Apropo de concurenţă, un bade îşi parchează bicicleta în faţa Palatului Victoria pe la ora 7,30 dimineaţa, în parcarea oficiala. Vine un poliţai şi îi spune: „Tataie, nu parca bicicleta aici, că vin miniştrii. – Apăi nu-i bai, zice ţăranul, că doar o leg cu lanţul!”

Cei din stânga, mai „înstăriţi”. beneficiază de două salarii, tată şi fiu, de câte 6 milioane fiecare. Sunt atât de strâmtoraţi încât în curtea lor nici şoarecii nu stau, vin toţi la mine în curte, unde mai rămâne câte o firimitură din mâncarea câinilor. Bine, că îi ajut şi eu cu ceva „grâu roşu,” ,dar oricum, ar veni ei şi neajutaţi. La vecini în curte, mă mir cum de mai supravieţuiesc un câine şi ceva urme de găini. Am astupat toate găurile din gard ca să nu tenteze găinile vecinei să intre în vizită la câinii mei care le cam fac zâmbre prin gard, aşteptând cu drag ziua porţilor deschise la găinile vecinului. Vă daţi seama că ar fi tragedie dacă o asemenea întâlnire ar avea loc, iar relaţiile mele de bună vecinătate ar fi compromise pe veci. Ei bine, asta era părerea mea vizavi de bunăstarea vecinilor, până acum câteva zile când fiul vecinului m-a lăsat mască. Ieşisem în stradă să curăţ şanţul şi îl văd pe vecinul ăl tânăr, un băiat la vre-o 20 de ani cred, jumulind iarba grasă din şanţul de peste drum. Cum şi mie mi s-a întâmplat să dau iarba tăiată din curte vecinilor cu păsări sau vite, ca să nu o arunc de pomană, cunoscând