Asistam la primele semne ca PDL incepe sa se gindeasca la o existenta autonoma in raport cu Traian Basescu sau poate la o traiectorie post-Basescu. S-ar putea sa fie prea putin si prea tirziu, dar momentul merita totusi sa fie marcat. Partidele politice romanesti nu au dat niciodata dovada de prea mult entuziasm in privinta schimbarii liderilor, cel putin nu inainte ca bilantul acestora sa fie afectat de infringeri drastice in competitiile electorale. Chiar si atunci, se stie foarte bine, exista obiceiul ca sefii in functie sa incerce o aparare disperata a scaunului, eventual dind vina pe altii pentru esec sau pentru rezultatele sub asteptari. Daca facem abstractie de perioada mai indepartata a anilor 1990, cind s-ar putea spune ca partidele de-abia isi formau cultura organizationala, putem observa ca liderii sint dizlocati doar dupa ce infringerea electorala duce la coagularea unei opozitii interne suficient de puternice. Petre Roman dupa alegerile din 2000, Adrian Nastase dupa cele din 2004, Calin Popescu Tariceanu dupa scrutinul legislativ din 2008 si Mircea Geoana dupa ultimele prezidentiale au cautat, cu totii, sa ramina la putere in partidele lor. Nu au reusit, dar au fost totusi capabili sa obtina un sprijin semnificativ din partea colegilor lor, chiar pe fondul dezamagirilor post-electorale. E greu sa rastorni un sef de partid in Romania - de fapt, e greu sa rastorni democratic orice lider ales al unei organizatii, pentru ca el si echipa lui (nu prea are rost sa folosim si genul feminin) isi dezvolta rapid un sistem de sprijin bazat pe interesele nomenclaturii de rang inferior din acea organizatie. Iar modalitatea de desfasurare a alegerilor - din nou, folosita nu doar de partidele politice - este in fapt votul indirect, prin care preferintele membrilor simpli sint mediate de influenta acelorasi sefi teritoriali sau responsabili de rang inferior. Nu avem, in