Alegerile din interiorul PDL îi vor fi interesând pe românii care aşteaptă încă de la politicienii noştri o ameliorare a propriei vieţi. Oricât de mulţi ori de puţini ar fi însă aceşti cetăţeni, ei iau, probabil, de bună definiţia politicului care funcţionează în ţările cu democraţii consolidate, după care competenţa în acest domeniu se măsoară în ce anume face politicianul de la vârf, împreună cu aliaţii - şi, culmea, şi cu adversarii lui politici - pentru ansamblul unei societăţi.
Frământările, răsucirile şi învârtirile care dospesc aluatul dintr-un partid politic românesc atunci când vine vremea să se aleagă liderul şi organele de conducere ale acestuia nu au însă nimic de a face cu aşa ceva. Întâi, criteriul de bază este cu totul altul: cu cine ţine Tătucul. Se ştie prea bine la noi, unde clanurile au devenit o realitate în neolitic şi astăzi se dovedesc mai rezistente, ca structură fundamentală a societăţii, până şi decât una dintre cele mai longevive ocupaţii, agricultura, pe cale de dispariţie (configurată ca atare tot cam prin neolitic), că Tătucul, Mai-Marele Familiei, Patriarhul de deasupra ramificaţiilor (nu cel ce conduce vreo biserică) dă tonul la cântec, iniţiază şi sfârşeşte orice schimbare.
Ca să ajungi însă Patriarh ai nevoie nu doar de abilităţi şi competenţe specifice, ci şi de o anume vârstă şi experienţă. Odată în posesia lor, ştii deja că schimbarea e de rău augur. De ce ai schimba ceva ce funcţionează? De ce ai schimba un lider care te ascultă întru totul? Sau de ce l-ai da jos din poziţia de principal sfetnic, dacă îţi slujeşte cu necondiţionată credinţă? Doar fiindcă unii, fie ei şi mulţi, socotesc că nu răspunde aşteptărilor lor?
În al doilea rând, politica României este o competiţie - şi colaborare, câteodată, atunci când interese superioare o cer - dintre şi între prădători. Unitatea de măsură aic
