Chiar şi în epocile de declin economic, elementul normal e regula, iar anormalul excepţia. De aceea, normalul nu interesează ca subiect de ziar sau comentariu tv, pentru că e regula: E viaţa de fiecare zi. O majoritate copleşitoare îşi vede de treabă, iar un procent dezordonat din populaţia ţării impune un plus de reacţie în poliţie, în justiţie şi în administraţia publică. Tot mai des, guvernanţii reproşează mediei că e dinadins critică şi că ignoră lucrurile bune, adică normale ale guvernării. Un fost şef de-al meu, care făcea mare caz de puterea sa, vorbea, ca despre un merit, de faptul că putea să-mi facă mult rău, dar se controla. În gândirea sa, răul era un atribut major al puterii, un drept definitoriu.
Însă el, fiindcă era om cumsecade, renunţase la acest mijloc de bază al şefiei. Se considera un ins superior pentru că avea dreptul la un rău, fără a da socoteală nimănui, şi nu se slujea de el. Cam aşa văd meritele guvernării domnului Boc şi purtătorii săi de laude. Tot românul trebuie să meargă la muncă, dar faptul că premierul şi minştrii săi merg şi ei la muncă e un sacrificiu, dacă nu şi o chestiune de eroism. Guvernarea bună nu-i o favoare, nici un sacrificiu. Nimeni nu ajunge sus silit. Guvernanţii, care se cred nişte crucificaţi în cauza binelui public, sunt un pericol, deoarece fac din normalitate o virtute, un blazon şi un motiv de glorificare.
Ca şi cum ar trudi la Fukushima, cu moartea la uşă. Domnul Boc merge zilnic la serviciu, ca şi mine, ca oricare cetăţean. Nimeni nu trebuie să-i fie recunoscător pentru că merge la serviciu, că a acceptat să fie premier şi conduce Guvernul. N-a fost condamnat la locul de muncă în funcţia de premier. Iar dacă nu ştia şi care îi sunt servituţile, se cheamă impostură. Postura presupune informare, profesionalism, cunoaştere cu tot binele şi cu tot răul meseriei. Domnul Boc are o mare problemă.
