Se pare că tragedia greacă e fără de sfârşit. După căzătura zdravănă de la începutul lui 2010, care a necesitat o intervenţie externă fără precedent, dar, mai ales, o încălcare grosolană a Pactului de Stabilitate din zona euro, iată că guvernul grec a ajuns, din nou, la mâna troicii FMI-BCE-CE. Motivul, acelaşi de atunci ca şi cel de acum, este că cifrele macroeconomice ale Greciei nu cadrau cu cele ale unui stat care să îşi permită să-şi achite datoriile, atât faţă de creditori, cât şi faţă de cetăţeni.

Nu pot să nu am o profundă admiraţie pentru aceşti frumoşi nebuni greci, care s-au răzvrătit zi de zi în faţa perspectivei de a dansa aşa cum le cântă celebrul trio, menţionat mai sus. O rezistenţă sisifică, fără îndoială, dar extrem de onorantă şi exemplară pentru un popor care nu vrea să se lase călcat în picioare de către propriii săi guvernatori. Ei au dus disobedienţa civică la rang de artă, ceea ce demonstrează că grecii mai au încă multe lecţii de democraţie de oferit semenilor săi.

Cu toate acestea, dincolo de romanţarea acestei tragedii, în ultimă insanţă, umană, o crudă concluzie se desprinde de fiecare dată. Aceeaşi de fiecare dată. Din ce în ce mai multe state au nevoie de "arbitrajul" acestor foruri financiare globale, pentru a restabili echilibrul între stat şi cetăţenii săi. Politicienii naţionali nu mai sunt de încredere. Nu se descurcă să îşi îndeplinească atribuţiile. Nu răspund şi nu sunt taxaţi atunci când nu performează. Se complac într-o lâncezeală bolnăvicioasă, între lupte mărunte de putere şi ego-uri supra-umflate. Dacă un prim-ministru ar fi directorul executiv al unei companii private, unde milioane de oameni ar avea acţiuni, atunci, la prima curbă descendentă a indicatorilor financiari, consiliul de administraţie l-ar concedia, fără prea multe emoţii. Şi totuşi, în sistemul public acest lucru nu se întâmplă, performanţa este