Realegerea lui Emil Boc în fruntea principalului partid de guvernământ din România se circumscrie şirului de succese repurtate de acest om politic de-a lungul unei cariere fulminante. Sursa: EVZ
Cum-necum, Boc a ajuns să culeagă roadele unor măsuri nepopulare (şi ale propriilor obsesii) nu doar la nivel naţional, ci şi la nivel de formaţiune politică, PDL-ul poziţionându-se astfel în situaţia paradoxală de a-i da mandat echipei care a prăbuşit partidul în sondaje. Din această perspectivă, victoria de sâmbătă e cel mai bun lucru care i se putea întâmpla omului politic Boc: noul său mandat de preşedinte validează practic tot ce a făcut în acest partid-stat (alianţe, cumetrii, izolaţionism şi curmarea oricărui dialog cu opoziţia, sindicatele şi ce-a mai rămas din societatea civilă) din momentul în care Traian Băsescu a plecat de acasă şi i-a lăsat cheia de gât. În egală măsură însă, pentru Partidul Democrat-Liberal realegerea lui Boc e şi varianta sinucigaşă. La Convenţia Naţională, a devenit mai evident ca niciodată că partidul care a pisălogit poporul cu schimbarea şi cu reforma n-are nici cea mai mică intenţie de a schimba sau de a reforma ceva în interiorul său.
Dar pe cine a învins Boc sâmbătă? Pe candidatul Paleologu îl scoatem aprioric din calcul. Nu înainte de a deplânge faptul că un intelectual de talia dumnealui s-a complăcut, ba i-a şi plăcut, în rolul de bufon mărunt, bucuros să obţină aplauzele unor activişti pentru nişte glumiţe constituind, în cazul fericit, sursă de inspiraţie pentru textierii teatrului de revistă. Boc a învins un Blaga emoţionat, transpirat, cu un discurs gestionat nefericit, tributar plătirii unor mici poliţe. Blaga a avut un adversar "3 în 1": deşi se duela teoretic cu Boc, Blaga a ales soluţia deloc practică de a i se împotrivi lui Băsescu răfuindu-se cu Udrea, iar rezultatul s-a văzut. Învingându-l însă la sco