Prima dată când a venit în România, în 2003, italianul Nicolo Napoli a povestit la Craiova că a jucat în 1988 împotriva unei echipe româneşti, dar a apelat la memoria jurnaliştilor pentru a-şi aminti numele ei.

"Si, Oţelul Galaţi, certo! Bine, eu l-am faultat în careu pe un jucător de la Oţelul (n.r. - este vorba de Drăgoi), iar Oţelul a câştigat cu 1-0", avea să spună italianul, care a evoluat pentru Juventus Torino în singura înfrângere suferită de "Bătrâna Doamnă" în faţa unei echipe din România.

Au trecut 23 de ani de la golul lui Profir şi de la bucuria lui Marius Stan, pe atunci jucător, şi a altor 25.000 de gălăţeni prezenţi pe stadionul "Dunărea". Aseară, euforia a aprins din nou un oraş întreg într-un fotbal tot mai pierdut, a unor oameni care s-au bucurat doar pe jumătate, pentru că mai este de aşteptat o decizie, cea de la Laussanne. Vorba lui Gabi Paraschiv, unul s-a trezit seara preşedintele ţării, iar a doua zi era pe locul secund.

Atât de gri e fotbalul nostru, că decizia finală o va da Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Laussanne. Până atunci rămânem doar cu aşteptarea şi imaginile a zecilor de mii de fani ieşiţi pe străzile Galaţiului ca în 1994, după victoriile"Generaţiei de Aur".

Revenind la Oţelul, atât Dorinel, cât şi Marius Stan, nu au contestat nicio clipă arbitrajele, tocmai pentru a nu le acorda o scuză jucătorilor. Nu s-au jignit cu alţi conducători în emisiunile televizate, jucătorii au lăsat cluburile şi bombele sexy, şi şi-au văzut de fotbalul predat de Dorinel Munteanu.

Aici a greşit Marian Iancu, patronul care ar fi fost fericit astăzi dacă i-ar fi lăsat pe fotbalişti să joace şi nu şi-ar fi contestat atât de mult principala contracandidată.

Oţelul e la o decizie distanţă de titlu, dar viitorul fotbalului nostru e sumbru. Dacă ne uităm la jucătorii care au plecat în străinătate de la echipele campioane av