Apostolul din beci
– N-am apucat să citesc nici măcar prefaţa până la capăt. Văd că dumneavoastră mai aveţi doar câteva pagini. Aţi găsit acolo un leac împotriva deznădejdii? Tare bine mi-ar prinde acum.
– E o iluzie. N-ai cum să lupţi împotriva deznădejdii. Deznădejdea e ultimul prag al căderii, de unde nimic nu te mai ridică. Dacă ţi-ai pierdut speranţa într-un fel sau altul şi nu mai tragi nădejde de nicăieri, nu mai eşti capabil să lupţi, abandonezi totul. Te uiţi cum te descompui şi nu faci nimic. Te simţi deznădăjduit, aşa-i? N-ai ce face, înghite-ţi deznădejdea, otrăveşte-te cu ea. Să nu uiţi însă că în orice clipă poate apărea salvarea. Speranţa. Înţelegi? Fiindcă speranţa poate încolţi în mod miraculos din nimic. Dacă miracolul acesta nu se întâmplă, eşti pierdut.
Mă întorn cu totul către paznicul meu. Mă aştept să-l văd că se ridică de pe taburet şi începe să cădelniţeze cu tămâie prin arest, cântând pe nas. Fiindcă predică sfătos şi cu gesturi grave ca un popă. Costică era în stare să mă plimbe toată noaptea prin judeţ, cu canapeaua în cap, doar ca să-i povestesc o întâmplare; acum ăsta o vrea să mă spovedesc ori să mă convertească la nu ştiu ce religie. E timpul să-mi schimb părerea despre Poliţie.
Sunt atât de obosit, îmi trece os prin os, că nu pricep nimic din predica de pe taburet a apostolului din beci. Nu de predici am nevoie acum. Mi-ar trebui o declaraţie scurtă, precisă, în cel mai sec limbaj administrativ, despre scopul şi durata vizitei mele în arestul municipal. Şi o cană de apă. Şi o mie de ani de somn.
– Nu sunt total lipsit de speranţă, zic ridicându-mă ca să întind ziarul pe jos.
E chiar "Timpul”, un număr mai vechi. Îl deschid la pagina cu reportajul meu din Delta Dunării şi i-l arăt poliţistului.
– Eu am scris asta.
– Da? Am citit. Bravo, domnule! Te citesc
