Atâta tăcere… Își auzea gândul mergând în pas cadențat, de defilare, prin creierul obosit… Privi hipnotizată musca de pe tavan… apoi cănile, pline cu zaț uscat de cafea, și scrumiera, gata să se reverse pe noptieră.

Renunțase să mai numere orele, care se târau parcă, lăsând urme lipicioase, ca melcii din grădina copilăriei. Ascultase sunete de valuri și delfini, înghițise litri de lapte fierbinte cu scorțișoară, terminase toată rezerva de pliculețe de ceai de tei și sunătoare, făcuse un puzzle de 1500 de piese, numărase până la unmiliondouăsutetreizecișipatrudemiicincisuteșaptezecișidoi…

Făcuse exerciții de yoga, aprinsese bețigașe parfumate, își imaginase câmpuri cu flori și norișori pufoși pe un cer albastru infinit, ascultase toate cântecele de leagăn pe care le găsise… Devenise treptat irascibilă, enervată și de sunetul propriei respirații. Dăduse muzica la maxim, până când bătăile disperate în perete o făcuseră să capituleze.

Ieșise în noaptea umedă, de sfârșit de primăvară, gândind că o plimbare și puțin aer curat o vor ajuta. La nonstopul din colț, tanti Maria (o femeie zbârcită și uitată de noroc cu mulți ani în urmă) o compătimise că are cearcăne atât de negre: păcat de frumusețea și de tinerețea ta, domnișoară! tutunul e iarba dracului! Mormăise ceva și dispăruse în noapte, cu cele 5 pachete de țigări lights lungi.

Cu o cafea proaspătă, în cana ei cu văcuțe, învăluită în nori de fum, se apucase să citească la Neuroștiințe (înainte asta o adormea garantat…). Două pachete de țigări mai târziu, reușise doar să parcurgă, în reluare, primele pagini din curs. Cât despre somn, îi părea un cuvânt vechi, din ceva limbă moartă. Descria o realitate demult dispărută, care nu avea să mai existe vreodată.

Simțind că migrena ce o chinuia ar avea ceva de-a face cu fumul gros din cameră, deschisese larg ferestrele. De undeva, din neant, apăruse