„Ursul“, regizat de Dan Chişu, pare un flashback în anii ’90 şi nu are nimic în comun cu „noul val românesc“. E un film complet destructurat şi gălăgios. Mi-a reamintit de acele pelicule îngrămădite şi isterice care se voiau comedii sociale, dar erau deplorabile, grobiene şi căznite.

„Ursul" e îmbulzit, anapoda, complet destructurat şi gălăgios, dar nu e răutăcios (şi asta e una dintre puţinele sale calităţi). Însă suferă, ca şi predecesoarele, de influenţa nefastă a lui Emir Kusturica, din care cinema-ul românesc nouăzecist se încăpăţâna să nu-şi mai revină.

Pentru că vine din altă epocă, nu are nimic în comun cu „noul val" şi asta, pe hârtie, nu sună deloc rău. Până la urmă, ne lipseşte varietatea şi avem nevoie de filme de public bine făcute. Dar de aici până la a-l privi cu o indulgenţă excesivă e cale lungă (unii i-au găsit chiar scuze de genul „nu-şi propune să fie o capodoperă" sau „e mult mai bun decât «Tanti»", al regizorului Şerban Marinescu). Capodoperă nu aşteptam, însă ceva proaspăt şi amuzant, da.

Un scheci de sâmbătă seara

Undeva la începutul anilor '90, angajaţii unui circ se confruntă cu dificultăţile „tranziţiei" şi rămân frecvent fără salarii. Noul director vine cu o soluţie: să-l pună pe ursul Martinică în bătaia puştii unui vânător german, contra unei sume grase. Pentru că angajaţii se opun acestui lucru, directorul e nevoit să-l răpească şi să-l ducă în pădurea unde străinul urmează să-l împuşte. De îndată ce descoperă lipsa animalului, circarii pornesc să-l salveze.

Ursul este personaj în filmul lui Dan Chişu

Primele 20 de minute sunt absolute epuizante: ai senzaţia că eşti într-un aşa-zis sitcom românesc sau, mai rău, într-un scheci de sâmbătă seara, în care toată lumea ţipă la toată lumea şi poantele sunt teribil de forţate. Ideea lui Chişu de a filma acest conflict cacofonic e să lase