Întotdeauna refugiul politicienilor care n-au ştiut cu ce să-şi finanţeze promisiunile a fost “albirea economiei negre”. În realitate, combaterea economiei subterane este cea sarcina cea mai dificilă chiar şi pentru o administraţie competentă. Pentru una incompetentă, e imposibilă.

Prima provocare este înţelegerea exactă a fenomenului, cu toate cauzele şi efectele lui. Urmează măsurarea exactă, cu stabilirea a ce se poate face şi ce nu se poate face. Niciuna dintre etape nu a fost parcursă, aşa că România nu a trecut încă de linia de start.

Un exemplu este declaraţia şefului SRI, George Maior, care de la înălţimea şi adăpostul activităţii secrete sfidează aritmetica. Economia subterană ar fi scăzut din 2009 până acum de la 35% la 25-28% din PIB. Dacă era adevărat, încasările la bugetul de stat ar fi trebuit să crească cu o treime din diferenţă. Adică, în loc să vedem încasări de 31% din PIB ar fi trebuit să avem acum 33-34%. Cifra a crescut doar după virgulă şi mai încet decât impunea mărirea TVA. Asta înseamnă că ponderea economiei subterane în PIB, oricât ar fi fost ea în 2009, nu a scăzut ci a crescut.

Principiul după care funcţionează lupta contra evaziunii este “bate calul care trage”. Birocraţia trăieşte cu hârtii, iar în lipsa lor se zvârcoleşte ca peştele pe uscat. Aşa se face că orice îndemn politic de “combatere de evaziunii fiscale” se transformă în ţinte cantitative pentru inspectorii, care n-au de ales decât să-i viziteze tot pe contribuabilii care au deja un istoric în relaţia cu fiscul, “ca să le mai găsească ceva”. Desigur, strategia este sinucigaşă pe termen lung. Contribuabilii vor face tot posibilul să iasă din scripte cu totul, mărind şi mai mult ponderea economiei subterane.

Teoretic, problema asta ar trebui să fie rezolvată de controlalele pe teren. Practic, şi aici apare presiunea rezulta