Promisiunile de reformă în vederea performanţei academice par să rămână departe de capacitatea de traducere în fapte. Pe hârtie, desigur, totul ar sta bine: ierarhizarea universităţilor (deopotrivă de stat sau private), posturile ocupate fără condiţii de vechime şi numai pe baza performanţei, introducerea abilitării etc. Dar în realitate... Lasă că nici hârtiile nu sunt chiar în ordine: avalanşă de formulare, sosite întotdeauna cu întârziere, prost croite, adeseori cu greşeli, cu ambiguităţi, cu lipsuri şi presupunând mare consum de timp pentru completarea lor! Dar să nu fim cusurgii!
Să privim, de exemplu, la o anumită realitate: bursele postdoctorale.
Totul a început ca o poveste frumoasă. Către finele anului trecut s-au ţinut concursuri în câteva mari universităţi, dar şi în institute de cercetare pentru astfel de burse, plătite din fonduri europene. Cuantumul, destul de generos pentru România: 1.000 de euro pe lună pentru fiecare bursier, timp de doi ani, cu un sejur de cercetare de şase luni în străinătate, într-o universitate cu prestigiu şi cu 1.400 de euro pe lună pentru aceste şase luni. S-au acordat, la Universitatea Bucureşti, câte cinci burse de facultate.
Trebuie să reamintesc celor care nu ştiu, dar şi celor care se fac că nu ştiu că a pretinde performanţă de cercetare echivalentă cu cea din Vest, în condiţiile normale din România, e aproape o insultă. Despre ştiinţele exacte nu vreau să vorbesc, neavând eu de-a face cu ele, dar suspectez ce e mai rău. Dar şi în domeniul socio-uman, cu excepţia specialităţilor legate de chestiuni româneşti (limbă, literatură, istorie etc.), factorii de decizie ar trebui să constate că nu există în România nici măcar o singură bibliotecă cu un fond de carte echivalent celui dintr-o mare bibliotecă universitară occidentală. Lipsesc reviste de specialitate sau sunt incomplete; lipsesc cărţi importante,
