Bucureşti – 1970 (februarie)

Uzanţele sociale par să fie împotriva oricărui joc, cu atât mai mult dacă el iese din sfera pur exterioară şi îl implică, într-un anumit domeniu, pe jucătorul însuşi. Din acest punct de vedere, mitologia este totalmente antisocială şi se înţelege bine de ce a devenit uşor o vorbărie în care este mult prea greu să te descurci într-o singură viaţă.

Jocul care integrează, în schimb, jocul mitologic capătă coerenţă la cea mai mică voinţă a jucătorului de a disocia ceea ce-i este exterior de ceea ce nu-i este. Mitologia este o perspectivă de conciliere, parte teoretică, parte tehnică, a ceea ce omul resimte vag ca interior faţă de ceea ce primeşte, şocant, ca exterior sieşi. Labirintul nu este altceva decât o cursă mitologică: imaginea simultană a exteriorului şi interiorului, în care stă la pândă un monstru saturnian (interiorul pocit de exterior) sau un zeu solar (exteriorul modelat de interior).

Mitologia are aşadar o funcţie modelatoare. Când un vis în haine noi are semnificaţie identică cu a unui vis intrat din timpuri neştiute într-o mitologie, visătorul revenit la starea de conştienţă devine prin acest vis un jucător. El joacă, desigur, un joc al Troiei, un joc labirintic, în care semnele sunt la început palide şi înşelătoare, întoarcerile în loc supărătoare şi disperante. Punctul uciderii sau recompensei, al devorării de către Minotaur sau al izbânzii, abia acela este strict personal. Până atunci, orice despuiere nu reprezintă o renunţare la vreun bun, ci numai depăşirea unei prejudecăţi. Discuţiile pot fi, deci, libere.

1970 [mai]

Despre avânturile eroice trebuie înţeles ca un tratat practic, un fel de Exercitia Spiritualia. De aceea este foarte greu de rezumat în termenii noştri astfel încât să poată fi redată toată concreteţea practică pe care o conţine. Ceea ce-l deosebeşte de un tratat de mistică creş