Lucrările târgovişteanului se regăsesc în colecţii particulare din SUA, Canada, Franţa, Italia, Japonia. Consideră că lemnul este materialul care poate fi însufleţit numai dacă-l modelezi cu pasiune.
Cu sculptura cochetează din copilărie. Atunci, la 6-7 ani, scrijelea lemnul pe lângă cireada de vaci, aşa, să mai omoare timpul, nu se gândea că ar putea deveni vreodată un artist autentic.
„Cred că sculptura am descoperit-o din joacă. Acolo, pe câmp, la marginea pădurii, ca să nu te plictiseşti, căutai să faci ceva. Şi am început să cioplesc lemnul cu un briceag. Apoi, în şcoala primară, la orele de lucru manual, am lucrat diferite obiecte de uz casnic.
Pe acele vremuri, lemnul şi lutul alcătuiau elementele indispensabile într-o gospodărie ţărănească”, remomerează Marin Manea secvenţele din copilărie. Pe la 14 ani a plecat de acasă, mânat de sărăcie.
„Erau timpuri grele. Nu puteai să stai degeaba. Am lucrat o vreme la Piteşti. Făceam orice.Trebuia să-mi duci traiul de pe o zi pe alta”, povesteşte artistul. Ambiţia nu l-a părăsit, în ciuda problemelor existenţiale. Şi-a văzut şi de şcoală, ajungând în cele din urmă ofiţer în Armata Română.
Pasiune, redescoperită după zeci de ani
Marin Manea a aşezat o perioadă sculele în sertar. „Nu aveam timp să mai lucrez lemnul. Eram ocupat de dimineaţa până seara cu serviciul”, spune plasticianul. Reîntoarcerea la marea sa pasiune a survenit dintr-o întâmplare.
„Eram la ţară. Feciorul meu cel mic a găsit prin podul casei nişte linguri. Ca să scape de plictiseală, a început să le pirograveze cu un cui încins, să le dea o altă înfăţişare. Am văzut că ieşea ceva frumos. M-am dus şi am înprumutat de la un vecin un cuţit şi am început să incizez lemnul. Mi-am adus aminte repede ceea ce făceam în copilărie. Nu m-am mai oprit niciodată”, povesteşte Manea.
Un prieten i-a văzut lu
