Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stânga, un intelectual care a făcut multe compromisuri în epoca stalinismului dezlăţuit, a regretat amarnic anii orbirii, a ştiut să renască, printr-o chinuitoare alchimie a expiaţiunii, drept un poet autentic, confirmând aşteptările lui E. Lovinescu din anii ´30. A susţinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion şi ale lui Ion Negoiţescu de reabilitare a lui Eugen Lovinescu, în pofida opoziţiei vechilor şi noilor jandarmi ideologici. La un ceas când părea să fie condamnat la anacronism, să lase în urmă doar amintirea unuia dintre arhitecţii utopiei, preoţii a ceea ce Eugen Negrici a deconstruit exemplar ca religie politică a comunismului românesc (precum Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburătoare, cele mai durabile şi cele mai oneste. Unele dintre acestea, în opinia mea, răscumpără erorile anilor ´50 şi vor rămâne printre cele mai curate şi nobile poeme ale literaturii româneşti din ultimele decenii ale tragicului secol al XX-lea.

Deşteptarea a început mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu şi A.E. Baconsky au fost cei care şi-au abjurat public „producţiile“ literare din anii anteriori, şi-au pus cenuşă-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. „Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decât să fi scris acele stupidităţi“, declara Jebeleanu. Poate că atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu „piticul de la Uniunea Scriitorilor“. Știa că Beniuc nu era un actor autonom, că era de fapt instrumentul „perfectului acrobat“, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Răutu. A înţeles că a fost folosit, că fusese jucat de mari