Mai are monarhia - adică cea constituţională, nu cea de tip despotic - trăsături pozitive? Argumentele împotriva păstrării regilor şi reginelor sunt în marea lor parte destul de raţionale. În era noastră democratică nu e rezonabil să acorzi o deferenţă specială unor oameni doar în funcţie de originile lor. Chiar trebuie să admirăm şi să iubim monarhiile moderne, precum Casa de Windsor a Marii Britanii, doar pentru că o nouă prinţesă a fost culeasă din rândurile clasei de mijloc?
Monarhia are un efect de infantilizare. Asistăm la modul în care adulţi altfel raţionali sunt reduşi la statutul de sicofanţi care rânjesc emoţionaţi pentru că li s-a oferit privilegiul de a atinge o mână regală întinsă. La marile apariţii monarhice, cum a fost nunta regală de la Londra, milioane de oameni se lasă vrăjiţi de visele copilăreşti ale unei nunţi „ca-n poveşti". Mistica unei imense bogăţii, origini nobile şi exclusivităţi pronunţate este susţinută şi de mass-media care promovează aceste ritualuri.
Pe de altă parte, cineva ar putea contraargumenta că fastul demn al Reginei Elisabeta a II-a e preferabil grandilocvenţei sordide a unor Silvio Berlusconi, Madonna sau Cristiano Ronaldo. De fapt, în special monarhia britanică s-a reinventat prin adoptarea multora dintre cele mai vulgare elemente din showbizul modern şi sport. Iar lumile regalităţii şi faimei populare se suprapun deseori.
De exemplu, David Beckham şi soţia sa Victoria, fost star al muzicii pop, îşi trăiesc propriul vis monarhic, maimuţărind unele dintre cele mai stridente aspecte. Întâmplător, ei s-au numărat printre invitaţii preferaţi la ultima nuntă regală. La fel, deşi Marea Britanie are mulţi muzicieni extraordinari, favoritul Curţii regale e Elton John.
Infantilă sau nu, există o râvnă comună oamenilor de a trăi prin substitut bucuria vieţii unor regi, regine şi alte stele strălucitoare. A s
