Viaţa e o artă: unii aleg să modeleze figuri de ceară, alţii chipuri de lut, iar alţii -ca mine, aşa- aleg să modeleze destine. Nimic rău în asta, veţi zice. Păi bine, nimic. Atâta vreme cât maestrul scenarist îşi face bine treaba şi scrie o piesă bună de teatru, totul pare ok. Mai ales dacă scenariul presupune şi coordonate astrale, lecţii karmice de învăţat şi metode mai puţin ortodoxe de a eluda meandrele gorgonelor saturniene. Dar oricât de bună ar fi piesa, oricât de meşter ar fi scenaristul, calitatea şi finalitatea piesei depinde în mare parte de protagonişti, de actori. Câtă vreme nu găseşti la tot pasul alde Robini Williamşi şi Susan Sarandon, te mulţumeşti cu ce ai la îndemână, cu oameni din jurul tău. Pentru că, de ce nu, tot răul spre bine: ai posibilitatea de a-ţi crea propriul ambient mai frumos şi de a-i ajuta şi pe cei care ţi-au fost daţi alături prin circumstanţe. Sau pe cei pe care tu i-ai ales şi selectat după criterii specifice.

Te-apuci, scrii, citeşti, rescrii, te adaptezi la noile cerinţe, rectifici greşeli de concepţie, adaptezi dialoguri la noi circumstanţe, elimini piedici acolo unde nu-şi au locul, adaugi pasaje care nu au fundamante reale, totul pentru o finalitate pe care doar tu o cunoşti: binele general, împărţit în procente egale către toţi beneficiarii. Pentru că la sfârşitul oricărui film se culeg încasările şi se împart dividendele.

Apar însă inadvertenţe: anumiţi protagonişti vor să joace un rol mai însemnat, vor să beneficieze de salariu mărit, de orgoliu gâdilat într-o măsură neconformă cu aportul, vor rulota lor, stilul lor, replicile lor, scenariul lor. Nu se mai mulţumesc cu binele general, vor să-şi ia partea leului. Asta deşi nu era nicăieri stipulat în contract. Te superi puţin şi iei o pauză.

Îţi zici în sinea ta: “băăă… ăştia au luat-o razna, ia să-i las eu fără scenariu o perioadă şi să-mi reevalu