Vreme de 50 de ani, Ion Cucu a imortalizat chipurile a zeci de scriitori de la noi. Arhiva lui Ion Cucu numără aproape 20.000 de imagini, din care, conform propriei estimări, nici măcar o treime n-au fost publicate până acum.

Povesteşte fotograful:„De mai mult timp se vorbea că Paul Georgescu nu mai iese din casă, că nu mai primeşte pe nimeni, colegi, ziarişti şi mai ales fotografi. Nu schimbasem niciodată vreun cuvânt cu el, îi făcusem în tinereţe două fotografii. Într-o zi, Gabriel Dimisianu, cu menajamente, m-a rugat să-i fac câteva fotografii, atenţionându-mă că s-ar putea să nu mă primească. Mi-am luat aparatul, m-am îndreptat spre casa lui din Cişmigiu şi am bătut la uşă. Nu mi s-a răspuns. Am reluat apelul. Din nou tăcere.

După ceva timp am auzit nişte mişcări, care-mi aminteau nu atât ca sunet, ci ca imagine cum se târăsc focile pe nisip, înainte de a intra în ocean. Sunetul exista şi el: m-a întrebat cine e. Vocea era normală. I-am răspuns: «Sunt Ion Cucu, fotoreporterul de la România literară». S-a aşternut tăcerea, părea că a plecat de la uşă, din nou am auzit acele zgomote, am avut răbdare. La un moment dat i-am prins răsuflarea, crăpase uşa şi a deschis-o încet. Era îmbrăcat cu o bluză de noapte.

M-a poftit înăuntru. «Unde staţi de obicei?», l-am întrebat. S-a aşezat la birou, în spate era biblioteca. Şi-a pus mâna sub bărbie. Îi văd ochii adumbriţi de sprâncene stufoase, trăsături regulate. Şi-n liniştea desăvârşită instalată, am început să declanşez. M-am mişcat în stânga şi-n dreapta, mi-a urmărit aparatul şi, dacă aş fi tras o sută de imagini, sunt sigur că nu m-ar fi oprit. I-am făcut 12 imagini. I-am mulţumit, mi-a zâmbit şi m-a condus. «Aş dori să mai vin pe la dvs. dacă se poate». «Încearcă». M-am îndreptat către uşă. În spatele meu au rămas sunetele de focă care urma să intre în ocean."

Fotografii & poveşti

Arh