Spitalele sunt ca şi câinii vagabonzi. Toţi avem ochii în lacrimi când se vorbeşte despre eutanasiere, despre castrare, despre părăsirea câinilor în aşa-zise adăposturi. Aceeaşi tristeţe amestecată cu indignare, dar mai cu seamă cu ipocrizie este arborată şi când se aruncă cu zaruri spre a decide soarta spitalului. Dar localnicii plini de conştiinţă civică s-au calmat mai repede decât se aşteptau chiar autorităţile, fără tratamente speciale.
Şi acum spitalele dispar din peisaj aidoma câinilor vagabonzi. Cu niscaiva schelălăieli la început, apoi discret, civilizat. În privinţa spitalelor, spectacolul e mai grotesc. Pe măsură ce unele dispar, altele apar. Falnice. Bine dotate. Dar privatizate. Două în două săptămâni, doar în Bucureşti. E de bine. Dar câţi români îşi pot permite să-şi opereze cataracta ori glaucomul la un spital oftalmologic privat sau câţi pot beneficia de investigaţiile medicale efectuate cu aparatură performantă la un alt spital privat?! Chiar fără statistici oficiale, specialiştii spun că în ţara noastră sunt aproximativ 150.000 de pacienţi cu glaucom, la care ar trebui să adăugăm peste 75.000 încă nediagnosticaţi.
Tot din practica de zi cu zi ştim că pacienţii cu afecţiuni oncologice au nevoie cel puţin de două ori pe an de investigaţii imagistice, pe care le fac doar cei care-şi permit financiar în clinici sau spitale private. Probabil în nici un domeniu al vieţii curente discriminarea nu este atât de odioasă ca în sănătate. Împărţirea este evidentă. De o parte, adică în spitale comuniste, bolnavi săraci, majoritari, abandonaţi de sistem precum câinii vagabonzi. Şi de cealaltă parte, bolnavi cu bani, care tocmai pentru că au bani îşi pot salva viaţa în spitale private...
Spitalele sunt ca şi câinii vagabonzi. Toţi avem ochii în lacrimi când se vorbeşte despre eutanasiere, despre castrare, despre părăsirea câinilor în aşa-zise
