A scrie câteva cuvinte despre dispariţia unui om poate fi pe cât de simplu prin convenţionalitatea cuvintelor, pe atât de greu prin disecarea senzaţiilor. Mi-ar fi foarte uşor să spun cât de rău îmi pare, să împărtăşesc regretele ori ipotezele imposibile.
Ar fi chiar normal să rememorez amintirile plăcute, momentele inedite, sfaturile primite. Probabil nu ar suna deloc patetic să dau în vileag pasiunea şi emoţia pe care o simţeam în puţinele momente de sinceritate, dincolo de social.
Mi-ar face mare plăcere să mărturisesc tot ce mi-a invadat mintea atunci când am ajuns să conştientizez că există un sfârşit al povestirilor pariziene şi al comentariilor Mauriac. Dar nu o să fac asta, pentru că nu asta mă frământă sau poate că încă nu e timpul. Asta nu am de unde şti.
Ceea ce pot spune că mi-a rămas întipărit undeva este relaţia pe care poate nu am avut-o niciodată la modul ore în şir de discuţii, schimb de cărţi ori lucru intens pentru olimpiadă. Relaţia pe care am avut cu acest profesor a fost una diferită, bazată pe întrebări curioase şi răspunsuri aşteptate cu zâmbetul pe buze. Nu am avut o relaţie ca acelea cotidiene, obişnuite, în care uneori te simţi obligat să spui ceva, să întrebi de cursul lucrurilor, să vorbeşti despre lucruri atât de fixe, încât să nu mai ai comentarii de făcut. Şocul unui astfel de eveniment m-a implicat moral mai mult în conştientizarea raportului elev- profesor şi mai apoi om-om. Probabil elevii tind să empatizeze...cu ce? Cu situaţia în care sistemul lor de valori a fost luat pe nepregătite!?
Astfel, îmi vine greu a înţelege seriozitatea din spatele fiecărei glume, pasiunea din spatele fiecărui răspuns dat, scopul fiecărei aprecieri făcute. Îmi e greu poate să văd omul din spatele măştii. Nu ştiu dacă ăsta e miezul problemei, dar cu siguranţă asta mi-a pus cele mai multe semne de întrebare. Cu
