Prea timpuriu clasic este şi Florin Ciulache (Oeconomica, la Hart). Ciulache nu şochează, nu protestează, nu este un (contra)revoluţionar. Închis în virtual ca-ntr-o chilie, el ia monitorul ca pravilă şi graficele ca scriptură. Dar nu face muncă de Rubliov, ci de Pieter Claesz & co., transformând tabelele, mirele şi schemele de la televizor în subiecte de natură moartă în care se-ncuibează o moralizare tip vanitas, precum în tablourile olandezilor din secolul de aur. Dar, ca şi aceştia, e atins de aporia ipocriziei: olandezii admonestau o societate bogată (cea mai bogată a acelui timp), pictând jamboane grase, fructe lucioase şi carafe pântecoase. La olandezi, pe cât durea apelul memento mori la caracterul pasager al bunurilor acestei lumi, pe atât bucura etalarea exorbitantă de mărfuri şi valori proprii îndestulării, peste care trona, supremă, esenţa de bunăstare care era însăşi arta picturii perfecte, infatuată-n filistinismul plenar al trompe lil ului devenit un perfect trompe lâme. Siglele şi indicii bursieri, subiectele lui Ciulache, sunt ca jamboanele şi fructele olandezilor de altădată semne flatulente ale excesului, propuse ca moralizare, dar inevitabil răsfrânte (pictate fiind cu asupra de măsură estetică) în ditirambi la adresa sistemului elogiat astfel critic.
Pe un asemenea fundal, cele două expoziţii organizate la Recycle Nest de către Paul Gherasim (featuring Ion Grigorescu), Umbrite sunt urmele şi Toată făptura să laude pe Domnul au toate şansele să treacă, în chip meritoriu, neobservate. Asta pentru că nu fac zgomot, doar ciripit, nu fac valuri, doar clipocesc, nu fac artă cu arţag, ci artă cu ardoare, o ardoare ferită, calmă, stinsă, cataplasmă pentru sufletele excedate, în căutare de oaze anti-contemporane. Rarefiere fără fiere şi ascetism didacticist, ca mai tot ce face Paul Gherasim, expoziţiile de acum continuă un lung şir de întrep
