Copii mici, necazuri mici; copii mari, necazuri mari...! Aşa trebuie să fi oftat şi soţii Lixandra şi Andruţă Ceauşescu. Repetau, de fapt, o "vorbă bătrânească" despre îngrijorările părinteşti la vremea zborului din cuibul casei. După datinile locului, copiii părăseau familia, prin căsătorie, cu zestrea ce li se cuvine. Unul singur rămâne moştenitorul casei părinteşti şi stâlpul bătrâneţii părinţilor. Cu nouă copii, din oameni cu stare în sat, pe Ceauşeşti îi pândea sărăcia.
Se schimbaseră multe în anii de când "se luaseră" părinţii lui Ceauşescu până în vremea când se pregăteau de socrie. Spiritul anilor ’20 ai secolului precedent le-a apărut contemporanilor cel puţin pe-atât de bulversant şi apropiat sfârşitului lumii cât tenebrele globalizării, comunicării vituale terorismului internaţional, războiului atomic şi poluării din veacul nostru. Cotidianul l-au schimbat atunci petrolul şi electricitatea, sursele energetice ale celei de-a doua revoluţii industriale. Dovezile progresului ce hrăneau fantasmele micului burghez, funcţionarului, lucrătorului industrial şi ţăranului dus (măcar o dată) la oraş erau casa iluminată cu becuri şi încălzită cu gaz, tramvaiul cu motor electric, telegraful, maşinile cu motoare cu ardere internă, radioul.
Cel puţin prin accesul la asemenea informaţii, scorniceştenii erau oameni evoluaţi: distanţa de aproximativ 160 km dintre comuna lor şi capitala României Mari putea fi parcursă în câteva ceasuri. Puneau într-o paporniţă brânză şi ouă, câte o găină şi plecau să le vândă la Bucureşti. Fie cu trenul din Gara Potcoava, fie cu "cursa" de 15-20 de locuri a unui particular din Vlaici.
Dar în matca trebuinţelor şi deprinderilor fireşti de hrană, muncă, locuinţă, viaţa ţăranilor nu mergea către binele sperat. Economia casnică închisă, creşterea naturală a populaţiei
