Ca antrenor a reuşit cu Oţelul Galaţi o performanţă pe care nimeni n-ar fi pariat nici măcar un leu la începutul sezonului.
„Neamţul" sau „furnica", aşa cum este poreclit Dorinel Munteanu, nu a păcălit niciodată fotbalul. Atât ca jucător, cât şi ca antrenor, Dorinel a dat totul sportului-rege. A jucat până la 41 de ani. Deţine recordul de selecţii (134) la echipa naţională. A evoluat la cele mai titrate echipe din România, precum şi în campionatele Belgiei şi Germaniei. Iar acum, ca antrenor, a reuşit cu Oţelul Galaţi o performanţă pe care nimeni n-ar fi pariat nici măcar un leu la începutul sezonului.
Deşi nu a avut geniul lui Hagi sau sclipirile lui Ilie Dumitrescu, Dorinel a fost unul dintre jucătorii marcanţi ai „Generaţiei de Aur". Serios, disciplinat, muncitor, cu o viaţă extrasportivă fără cusur, Munteanu a fost plămânul stâng al echipei care a mutat revelionul în miezul verii în 1994.
Ca antrenor a luat-o nemţeşte. Pe unde a fost a încercat să construiască echipe riguroase, bine aşezate în teren, fără vedete de carton şi fiţe de Dorobanţi. De-a lungul carierei, a reuşit să o califice pe CFR Cluj în 2005 în finala Cupei Intertoto. După experienţe mai puţin fericite la FC Argeş, FC Vaslui şi Steaua (dar nu neapărat din vina lui), nu s-a dat înlături să antreneze în Liga a II-a, reuşind să o salveze pe „U" Cluj de la retrogradare.
Câştigarea titlului cu Oţelul în faţa unor echipe cu pretenţii şi bugete mult mai mari decât cele ale echipei gălăţene reprezintă o performanţă cu adevărat excepţională pentru Dorinel. „Neamţul" a dat o lecţie marilor cluburi din România, demonstrând încă o dată că fotbalul este un sport care are nevoie în primul rând de continuitate şi de rigoare. Degeaba aruncă Becali, Borcea, Iancu, Paszkany şi Porumboiu zeci de milioane de euro pe transferuri şi salarii, dacă schimbă antrenorii ca pe ciorapi şi creează
