Numărul 113 al revistei „Historia“ vă propune o dezbatere pasionantă asupra imaginii lui Avram Iancu. Istoricii nu s-au sfiit să construiască mituri în jurul personalităţii celui care i-a condus pe revoluţionarii români. Figura lui Avram Iancu a încremenit în clişee care blochează tentativele de descoperire a personajului complex şi contradictoriu care a fost conducătorul moţilor.

Avram Iancu era fiul unui jude domenial, adică administrator fiscal, o funcţie importantă pe plan local în secolul XIX. Situaţia materială mult superioară majorităţii românilor i-a permis să urmeze şcoli la Abrud şi Cluj. Declanşarea revoluţiei maghiare, în 15 martie, l-a prins încă la Târgu-Mureş, probabil chiar în perioada examenului de avocat. Cel puţin în primăvara anului 1848, Iancu nu se implică prin discursuri incitante la adunările românilor.

Radical în legătură cu drepturile politice

Avram Iancu s-a remarcat cu ocazia organizării primei adunări a românilor la Blaj, în 30 aprilie 1848. Discursul său a fost moderat, îndemnându-i pe români să îşi îndeplinească sarcinile iobăgeşti cu punctualitate până când Dieta Transilvaniei urma să decidă ameliorarea situaţiei ţăranilor. Dacă în privinţa transformărilor sociale promovate de revoluţie a fost mai rezervat, Iancu a avut o atitudine fermă faţă de drepturile politice ale românilor. El s-a pronunţat din start pentru apelul la forţă, în caz de nevoie, pentru dobândirea libertăţilor politice. Avram Iancu îi spunea unui funcţionar maghiar chiar în casa tatălui său: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri; naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă".

Arma lui Iancu a fost puşca, nu diplomaţia

În vara anului 1848, în contextul în care cererile românilor formulate cu ocazia Adunării Naţionale de la Blaj din 15-17 mai nu au fost acceptate nici de Dieta Transil